Limita dintre ce scriem (pe facebook) și ce trăim (în viață)

Blogurile și profilul facebook nu mai sunt demult jurnale personale deschise internetului larg. Sunt publicații, instrumente, job-uri. Întreba cineva zilele trecute pe facebook dacă se poate trăi din blog în România. Da, se poate. Cunosc eu pe câțiva care trăiesc bine din asta. 

Nu vă imaginați despre ei că sunt la cafele toată ziua ori în parc cu copiii. Nu, oamenii ăia au planuri editoriale, multe emailuri în inbox, cei mai norocoși au și multe comentarii de moderat. Filtrează informație pe facebook, răspund la mesaje. E muncă multă, e enorm de mult text de citit, de interpretat, de gestionat.

Și mai greu le este celor care se ocupă de un blog în paralel cu un serviciu cu normă întreagă. Unii activează tot în industria comunicării, ceea ce poate face blogging-ul mai simplu. Uneori. Alteori, trebuie multă disciplină să separe cele două activități. Din experiența mea personală, raportez că au fost vremuri când eram beauty editor și acolo trebuia să scriu în stilul revistei ELLE, pe blog să scriu în stilul Mirunei Siminel și mai aveam un al treilea job care presupunea redactarea unor articole medicale informative, obiective, fără stil și-nflorituri.

Nu știu cum le reușeam pe toate. Eram 3 în 1, ca la superofertă.

Însă, SCRIEM nu e egal cu TRĂIM

și

FACEBOOK nu e egal cu VIAȚĂ.

Un exemplu de disciplină editorială și organizare pe toate planurile este Ioana, Prințesa Urbană, care a trecut prin niște momente teribil de grele la un moment dat, un deces în familie și o intervenție chirurgicală, iar pe blogul ei nici măcar nu s-a simțit ceva. A scris ulterior despre asta, de am rămas mută de admirație.

Pe de altă parte, ceea ce trăim ne influențează scrisul. E normal să fie așa. E autentic să fie așa. A vorbit și Tomata despre subiectul ăsta. Și eu am început să scriu mult despre copii în ultima vreme, fiindcă mintea mea cu asta e ocupată. Deci nu o să citiți despre crescut legume în grădină, că habar nu am și nici interese nu cultiv.

Chestia asta cu postatul pe facebook e foarte tricky, fiindcă se poate ușor transforma în obsesie. Tinzi să fii acolo mereu cu gândul, ai impresia că se prăbușește internetul dacă tu nu răspunzi cât mai repede la un mesaj. (Uite, eu nu am alertă al messenger-ul de facebook pe telefon. Nici la emailuri. Când intru să le verific e decizia mea, nu a celor care îmi scriu. În felul ăsta, nu mă simt deranjată, nu agasată. Cunosc persoane care nici nu au messenger instalat pe telefon și îl folosesc doar de la serviciu.) Cred că această presiune e încurajată și de notificările de pe facebook, de genul ”100% response rate – usually replies within an hour”.

Așadar, când e vorba de ”dat din casă”, e bine să scriem nu doar gândindu-ne la cine ne-am dori să citească, ci și la cine ne-ar fi teamă să citească. Se schimbă un pic perspectiva, credeți-mă. E exemplul clasic atunci când te plângi de șef pe blog (ceea ce, evident, nu facem, noroc că eu n-am nici un șef!), gândindu-te câtă empatie va fi din partea altor subalterni persecutați ca tine, dar , Doamne feri, să citească șeful tău.

Apoi, pozele. Tu poate pui o fotografie în care să se vadă ce flori frumoase ai pe balcon, dar mulți îți vor admira caloriferul cu vopsea sărită și praful din colțul de la geam. Fiindcă, atunci când dai drumul unei informații în neant, pierzi controlul asupra ei.

Și nu veniți cu argumentul ”setări de privacy”, că nu stă în picioare. Dacă vrei ca ceva să fie privat, nu publici ceva-ul pe internet. Știu că principala atracție la facebook e să vedem poze cu prietenii noștri. Asta va fi întotdeauna așa. Vom fi mai atrași să vedem care cu cine, cine cât a mai îmbătrânit, cum a slăbit, cu cine s-a căsătorit. A, de la o vreme au început să-mi placă mult și pozele cu copii. Ai altora, evident 🙂

Blogurile și paginile de facebook nu mai sunt demult jurnale personale deschise internetului larg. Postați cu înțelepciune, zgârcenie și responsabilitate.

imagine via Shutterstock, obsesia facebook

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.

Articolul anterior

Există lucruri mai importante decât autostrăzile.

Articolul următor

3 link-uri utile pentru părinți

22 Comentarii

  1. o observație: de multe ori firul se rupe la granița dintre ce suntem și ce ne pretindem. adică atunci când tu te dai prințesă și classy și acasă ai praful de două degete sau umbli cu o mașină ieftină deși te dai cunoscătoare și consumatoare de chestii fine.

    • O, dar asta se intampla des. Vezi cati au BMW-ul la scara blocului de apartament inchiriat cu frigider gol inauntru

    • Eu am praful de 3 degete, o masina atat de ieftina, incat astazi o sa ies din casa (fara sa sterg praful) si o sa iau metroul, ca sunt prea classy sa ies cu masina ieftina, care e si murdara. Si o sa merg sa ma dau classy la Paul, cel mai probabil si apoi la inghetata la PuroBio, ca mi-a facut Miruna pofta 🙂
      Aaa, frigiderul nu e gol, am niste iaurturi in el 🙂

  2. Facebook can be such a b***h 😀 Cand am inceput blogul, ajunsesem aproape la tacere completa pe profilul personal si au fost necesare niste eforturi sa ma acomodez cu postatul. Nu ca as fi eu aceasta experta in blogging, dar am incercat sa trasez cateva linii intre ce e ok sa fie public si ce nu, ce vreau sa ramana intim si ce consider ca e ok sa fie cunoscut si de altii.
    Apropo de ce spune Vali, sa pretinzi ca esti altceva decat in realitate e cea mai mare teapa pe care ti-o poti da tie insati (poleiala ajuta, dar pana la urma ramane doar o poleiala). Daaaaaar, nu e ca si cum netul nu ar fi plin de sfaturi de genul “fake it till you make it”.

    • Da? Eu aveam senzatia ca blogurile au de suferit de pe urma facebook-ului. La tine a fost invers?

      • Huh? Now you lost me! 😀 Luna trecuta mi-a cerut cineva niste statistici ale blogului si am remarcat ca fb a fost sursa principala de trafic (in conditiile in care nu folosesc pagina personala pentru promovarea blogului si mi-ar fi mult mai usor sa intru in news feedul prietenilor). Blogul meu e micut, dar si Printesa afirma la SMFP ca fb este o sursa importanta de trafic. De asemenea, am remarcat o evolutie pozitiva atunci cand ma preocup mai mult de pagina de fb. Oamenii isi verifica des news feedul :)))

        • Facebook e principala sursa de trafic pentru cei mai multi. Wait, ai fost la smfp??

          • Nope, am vazut filmuletul de la conferinta. Fara copil nici macar in planurile de viitor, nu prea aveam ce sa forfotesc pe acolo :))) Te-am vazut si pe tine la dezbatere <3

  3. Eu zic ca te-am inspirat un pic. 🙂
    Hai sa cntinuam discutia: si despre ce scriem pe un blog personal cand pastram acea limita? Uite, eu asta ma intreb de 11 ani.

  4. si eu cu praf. Si nici macar masina nu am! Dar am stat prin parcuri de copii zi de zi, pana picat de oboseala 🙂

    • Praful cred ca era o figura de stil. Ca doar nu te-ai dat niciodata detinatoare de cea mai neprafuita casa ori cea mai de lux masina. Cred ca la asta se referea Vali. Diferenta dintre ceea ce pretindem a fi si ceea ce suntem in realitate. Uite, un exemplu relevant: eu ma dau blonda, dar oare chiar sunt? 😛

  5. Alta Miruna

    Tu vorbesti despre florile de pe balcon, eu ma gandesc la pedofilii care cauta material pe facebook. Nu mai postati poze cu copii!! Legenda spune ca pe un grup de fb un nene oarecare incuraja mamicile sa posteze poze cu copiii/bebelusii lor cu gura deschisa. Si mamicile chiar postau…wtf?…

    • lasa ca gasii un pedofil ce colectiona poze de pe site-uri, din concursurile gen “Dalin la baie cu copilul meu frumos”, de pe forumul DC etc. Am avut cosmaruri multe zile cand vazui ce colectie de poze avea, unele photoshopate grosolan etc.

  6. Eu am capsa pusa pe cei care posteaza pe facebook tot albumul cu fotografii din concediu – tot, adica cu imagini neclare, incadrate gresit, dubluri etc.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 181 queries in 0.422 s