În dreapta, Adriana Iordache, mama Larisei Iordache, campioană mondială la gimnastică; în stânga, Andreea Dascăl, mama înotătoarei Ana Dascăl, iar în centru, Miruna Ioani, mama lui Tudor 🙂
Am făcut această poză cu multe emoții, deși nu le cunoșteam pe aceste doamne grozave cu mai mult de 2 minute înainte. Ca să vă spun un pic contextul: ieri am fost la o întâlnire între cele două mame de copii campioni, un psiholog și Carmen Brumă. Mi-a plăcut tema discuției, de asta m-am dus. (A fost un eveniment organizat de P&G la mall-ul din Băneasa, cred că a apărut și pe la TV.)
Îmi doresc ce e mai bine pentru copilul meu, doar că nu prea știu ce este acest ”cel mai bine” pentru el. Așa că, mă interesez cât mai îndeaproape de la alții trecuți pe strada aia. Dacă îmi doresc ca Tudor să facă performanță în vreun sport? În vreo ceva? Îmi doresc ca Tudor să fie fericit. Asta e cel mai important pentru mine. Și îmi doresc ca el să știe că ce e important pentru el e important și pentru mine și că are sprijinul meu necondiționat. All inclusive și pentru totdeauna.
Viața unui campion nu cred că este una foarte ușoară. Nici viața părintelui său. Doamnele au povestit despre multe situații cu care s-au confruntat de-a lungul vremii. Concluzia a fost că nu contează de câte ori cade copilul, ci de câte ori se ridică. Doar el singur poate face asta, însă sprijinul părintelui poate fi esențial. S-a vorbit despre cât de greu este să respecți o anumită dietă atunci când tu ai 10,12 ani și ți-e poftă și ție de o înghețată. (Mama Larisei spunea că, atunci când campioana cerea o înghețată mare, ea îi oferea una mică. Mama Anei povestea cum s-a dat peste cap la un hotel unde nu aveau decât mâncare congelată, să facă rost în seara aia de ceva salată sănătoasă pentru fiica ei, care trebuia musai să nu depășească o anumită greutate pentru competiția din ziua următoare.)
Adriana Iordache a povestit că ea însăși și-ar fi dorit să facă un sport de performanță, însă nu a fost susținută de părinți. Se vedea că e o femeie foarte puternică, după vorbă și felul în care îți strânge mâna. A zis că, la ei în familie, nu există ”nu se poate”, că uneori plânge, dar nu la vedere.
Andreea Dascăl a spus la microfon că ea și-a dus fetele de mici la bazin, fiindcă aveau foarte multă energie și nu dormeau noaptea. Iar bazinul a rezolvat problema somnului pentru întreaga familie. Ia, auziți, mămici nedormite! La bazin cu noi, poate iese și vreun campion din toată afacerea asta 🙂
La final, am stat de vorbă mai mult cu doamna Dascăl, care mi-a povestit cum și-a lăsat ea toată viața din Cluj și s-a mutat la Constanța, ca fiica ei să se poată antrena cu cine și-a dorit ea, adică fiica. Vă dați seama? Cică i-a făcut listă fetei cu avantaje și dezavantaje ale acestei mutări, unde singurul plus era antrenorul, iar ea a spus că nici nu vrea să vadă lista, fiindcă știe și singură. O scrisese în capul ei. Dar totuși vrea să se mute. Și-atunci, mama a lăsat totul și a plecat.
Mi-a povestit despre momentul în care și-a dat seama că trebuie să asculte de copil: zice că era fetița să plece la grădiniță și i-a spus că în ziua aia vrea să ducă și păpușa cu ea. Iar dânsa, adică maică-sa, că nu, nici vorbă, ce să caute păpușa la grădiniță?! Copila insista, mamă-sa nu ceda. Dar, când colo, ce să vezi. Ajunse la grădiniță, au constatat că toți copiii luaseră cu ei o păpușă de acasă, era ceva eveniment cu păpuși. La care numai copila familiei Dascăl nu avea păpușă!
🙂
Nu știi în câți pași am făcut drumul până acasă și înapoi după păpușă aia, mi-a zis mama Anei. Vedeți, ce lecție de viață într-o întâmplare banală: a ști să asculți de copil, să-i respecți dorințele și să acționezi în consecință. Cred că, dacă am înțelege cu toții această învățătură și am aplica-o întocmai, am avea mai mulți campioni printre copiii noștri. Sau, cu siguranță, mai mulți fericiți printre ei.
Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.
Marlanel
Da’ poate era mai simplu sa intrebe fetita de ce vre asa ia papusa la gradinita si ar fi aflat imediat ca e directiva de la invatatoare ca nu-s ce eveniment.
Miruna
Dupa razboi, multi viteji s-arata.
Mama
Toate mamele au un campion…..E al ei,e pentru ea!!!!
Miruna
Asa este 🙂
Simo
Foarte importanta este sustinerea parintilor!Eu nu prea am simtit-o.Dar Tudor,cu asemenea parinti,va deveni cu siguranta un campion in domeniul pe care si-l va alege.
Miruna
Simo, nu putem fi toți campioni. Important e să fim fericiți.
Ramona
Mi-ar placea sa faca a mica sport si probabil va face. Momentan are aptitudini la fotbal, carting, catarat etc. Chestii de fete 😀
La inot vrem sa o ducem, am incercat acum aprox.un an, dar nu i-a placut ideea de oameni straini, asa ca am lasat-o balta dupa 8 sedinte. Poate anu’ asta incercam din nou, ca e mai mare si mai putin speriata.
La karate as dori sa o duc undeva la 7-8 ani, sa inteleaga ce se intampla si eventual sa-i placa. Daca ii va placea ideea, daca nu, o duc si la balet sau dans modern, orice ar atrage-o.
Nu o voi duce la sport sa iasa campioana (desi este extrem de perseverenta si aparent prenumele o cam ‘bantuie’ – poate iese gimnasta din ea :D), dar ii va folosi. Are alura atletica deja, e innebunita dupa miscare, o va ajuta sa se dezvolte in continuare frumos, plus ca psihic sportul intareste.
Miruna
Depinde mult daca are copilul inclinatie sau ba. Sunt convinsa ca ai sprijini-o daca ar vrea sa faca performanta.
La fel si noi cu Tudor. Insa nu l-as impinge catre asta intentionat.
o femeie
Acu un an un nene dintr-o tara nordica m-a intrebat de Nadia. Un om cult, stia ca la 14 ani Nadia a luat prima nota de 10 in 1975. Stia si ca in Romania gimnastica de performanta se face cu copii f. saraci si ca muncesc si 6-10 ore pe zi si ca asta nu e copilarie. M-a intrebat daca Nadia e acum fericita.
Mi-a ridicat parul pe spate (si acum, cand scriu, amintirile imi dau aceiasi fiori). Niciodata nu m-am gandit la fericirea ei sau la ce o simti ea, ci la ovatiile romanilor, la mandria noastra. Niciodata nu m-am gandit cum era daca eu in loc sa alerg pe camp 10-15 ore pe zi trebuia sa exersez 6-8 ore. Sau in loc sa citesc tolanita in iarba, sa cad la fiecare 3 minute si sa tipe cineva la mine.
Copilul meu poate fi invingator si fara sa faca performanta si sa fie campion. Va fi invingatoare si cand v-a termina a 3a clasa. Si cand a terminat ultima un cros ( de, familie de alergatori amatori, terminam, luam medalii, ce daca facem dublu la timp fata de no.1. ). Si cand va lua un 8. Si cand va termina a 23-a. Si cand va pica un interviu. Si cand va fi refuzata de vreun baiat. Si cand va refuza vreun baiat. Ca sa fie copilul meu invingator, eu ca parinte e musai sa gandesc ca sunt invingatoare, si asta e greu ca vin din familie romaneasca: sa fiu supusa, sa nu comentez in fata sefului, sa nu am dreptul sa fiu diferita, sa nu fac observatie, sa spal/calc/gatesc etc. Stiti voi.
Miruna
Hm, cred ca te referi ca important e sa stie bine copilul cine este si sa nu se autoevalueze in functie de ceilalti. Insa, mno, nu suntem chiar toti niste campioni. Dar ai mare dreptate cu ce zici.
Cornelia
Nu stiu daca vreau sa faca un sport de performanta, dar pana la urma aici e vorba de ce va dori el sa faca. Vorba ta: in primul rand sa fie fericit. Mi-ar placea sa fie o fire sportiva, sa aiba un stil de viata energic, nu sa stea prin casa cu tableta in brate. De fiecare data cand iesim din casa incercam sa avem activitati care presupun cat mai multa miscare. In timpul saptamanii are acces la terenul de tenis si se pare ca ii place, dar e inca mic pentru asta. Mai asteptam un pic si ii vom face cunostinte cu mai multe sporturi, vedem ce se prinde :))
Miruna
Cred ca asta e ideea: sa prinda la copil. Si pe mine m-au dat la tenis. Mi-a placut mult, dar , cand a venit vacanta de vara, mi-a placut mai mult sa dorm :))