Cum e urmărită o sarcină în UK

Întreg sistemul medical din Marea Britanie e diferit de cel din România. Asemănările sunt doar la boli, cam atât. Pe scurt, pentru cei care au aprins mai târziu televizoarele: e un sistem privat şi unul de stat (National Health System), unde  serviciile medicale sunt gratuite – în afară de cele stomatologice. Astfel, pacienţii sunt programaţi pe nişte liste luuungi, accesul la medicul specialist e foarte limitat (adică, dacă vrei să vezi ginecologul mâine dimineaţă, mergi în privat. Deşi nici acolo nu e garantat că are ăla loc să te vadă. Programările pe NHS se fac peste săptămâni sau luni de zile. Normal că depinde şi de gravitatea situaţiei, cazurile urgente având termen de 2 săptămâni pentru a fi văzute. Asta e o consecinţă a faptului că spitalele sunt suprasolicitate, aglomerate şi din ce în ce mai sărace. Pe de altă parte, binele pacientului e prioritatea principală pentru ei: nu fac manopere fără o justificare clinică, intervin doar când e necesar, se respectă cu sfinţenie dorinţa pacientului, confidenţialitatea , adică, în general, eşti pe mâini bune. Asta şi fiindcă totul e foarte monitorizat, iar cine greşeşte plăteşte. )

Acest articol va fi util probabil tuturor femeilor însărcinate: atât celor care se află în UK, cât şi celor care sunt curioase cum se pot întâmpla lucrurile fără atâta marketing medical şi ecografii săptămânale. Eu acolo mi-am purtat băiatul vreme de 10 luni, să vă povestesc cum a fost şi la ce să vă aşteptaţi.

Sarcina e urmărită de o moaşă de la început până la sfârşit. Dacă sunt ceva probleme sau ea consideră că e bine să te vadă un medic, te trimite la spital. Dacă ai o sarcină cu risc scăzut şi totul decurge normal, sunt şanse să îţi vezi pruncul înainte de a vedea un ginecolog-obstetrician/radiolog/ce-o fi. Ţi se oferă două (2, da?) ecografii: la 12 şi 20 de săptămâni. Le poţi refuza şi pe astea. Dacă vrei mai multe, mergi în privat, unde costă între 50 şi 150 GBP ecografia. (cu 50 lire îţi zice doar sexul copilului, de exemplu. Pe măsură ce creşte preţul, îţi poate face şi alte măsurători sau poate fi o ecografie 3D, 4D. Pentru preţuri mai mici, caută vouchere pe groupon, ai putea fi norocoasă! Eu n-am prins nici o ofertă, dar ştiu de la prietene.)

După ce testul arată două liniuţe, mergi la medicul de familie, îi dai vestea şi îi spui cum te simţi. El îţi raportează cam nişte chestii generale, pe care le găseşti pe orice site anemic al zilelor noastre: să nu bei alcool, să nu fumezi, să nu te droghezi, să nu mănânci carne crudă şi lactate din lapte nepasteurizat. Plus, îţi recomandă supliment de acid folic şi vitamina D (Ştiu şi ei că vremea nu e tocmai bună pentru fotosinteză :P). Apoi îţi face programare la ecografia de 12 săptămâni şi te pune în legatură cu moaşa.

Moaşa te vede în jur de 8-9 săptămâni. Îţi începe un caiet, în care va nota nişte date la fiecare vizită. Mai întâi îţi ia istoricul personal şi medical şi pe cel al partenerului. Îţi mai dă ceva lecturi suplimentare şi îţi povesteşte cum va fi. Partea asta administrativă, vreau să zic, că ea nu are de unde şti cu ce viteză îţi vei proiecta micul dejun pe pereţi şi nici câte lacrimi vei vărsa de fericire când cel mic va da prima dată din picioare.

Parcă aici mi-a luat şi sânge, ca să facă nişte analize: cum stai cu fierul şi vaccinurile 😛 primeşti rezultatele doar dacă ceva nu e în regulă. Dacă nu te sună, nu-nimic, înseamnă că e bine.

În săptămâna a 12-a, se face ecografia pentru stabilirea termenului de naştere. Tot atunci se face şi triplu test, dacă vrei. E un test screening pentru sindromul Down. Atenţie, nu e un test diagnostic. (E cam varză modalitatea asta de testare, sfatul meu e să te documentezi ce înseamnă. Mult mai fidel e un test NIPT Harmony sau Panorama, unde marja de eroare e de 1 la 10mii. Nu vă faceţi amniocenteză, fetelor! Chiar dacă e mai scump, non-invasive-prenantal-testing e o analiză din sângele mamei, fără NICI UN FEL DE RISC pentru copil. Se văd anomalii cromozomiale, plus sexul copilului. Testul se poate face din săptămâna a 10-a.)

Pe mine atunci m-au şi cântărit. Prima şi ultima dată. Cică exceptând sarcinile cu risc, unde mama e fie supraponderală, fie suferă de tulburări alimentare, ei nu recomandă gravidelor să se cântărească. Tocmai fiindcă e mai important CE mănânci decât CÂT mănânci. Tocmai fiindcă se poate să slăbeşti la început şi la sfârşit. Şi tocmai fiindcă CEL MAI IMPORTANT peste toate e să păstrezi un echilibru şi să te stresezi cât mai puţin.

În săptămâna a 16-a, i-am ascultat inimioara pentru prima dată. Şi a urmat încă o tură de analize de sânge. Ştiu cât am fost de impresionată, că eu nici burtă nu aveam (adică nu mai mare decât atunci când mâncam o pungă-ntreagă de pufarine), şi moaşa, dintr-o palpare rapidă, a găsit imediat partea cu inimioara şi bătăile ei. A fost ca-n filme!

În săptămâna a 20-a, e ecografia morfo-fetală. Aici îţi poate zice sexul copilului cu certitudine. Asta, dacă vrea mama. În Sheffield, unde eram noi, politica spitalului nu permitea ca ecografistul să îi spună tatălui, dacă mama nu voia să ştie. 🙂

Apoi, au urmat vizite la moaşă pentru o monitorizare de rutină. Cam la 3 săptămâni. De fiecare dată, te pune să faci pipi într-o eprubetă (ca să vadă dacă ai vreo suspiciune de infecţie, diabet), îţi măsoară burta, presiunea arterială şi temperatura. Normal, asculţi bătăile inimii pruncului şi mai întrebi una-alta. Asta, până în săptămâna 36.

După care, urmează săptămânile 38 şi 40. Dacă nu naşti până în săptămâna 41, cel mai probabil ţi se vor oferi metode de declanşare artificială a naşterii.

Un calendar exact, găseşti aici.

Care e diferenţa între privat şi NHS pentru sarcină şi naştere? – a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o moaşei. Răspuns: doar numărul ecografiilor şi eventuala cezariană, dacă alegi s-o programezi. Dacă nu, tot cu personalul din NHS ajungi să naşti.

Concluzia noastră a fost că nu merită plătit privat, deşi tot am mers la o ecografie 4D pe la 36 de săptămâni. Mai mult pentru băiatul nostru a fost asta decât pentru noi, fiindcă ştiam că imaginile astea sunt oricum generate de calculator. Nu e ca şi când filmează cineva în burtică. Dar na, dacă tehnologia exista, am zis să nu ne pară că n-am profitat. A costat 150 lire şi i-am văzut mai mult mânuţele decât faţa. A doua oară, nu cred c-aş mai merge.

Nu consider că sunt necesare mai multe ecografii -din punct de vedere medical. Bineînţeles că cei de acasă erau panicaţi, vai, cum NU AM MERS LA ECOGRAF imediat cum am aflat că sunt însărcinată?!?! Nu. Apoi, vai, cum NU AM MERS LA ECOGRAF în fiecare lună de după?! Nu. Sarcina a fost monitorizată suficient din nişte motive. Am decis să avem încredere într-un sistem care e pus la punct. Şi bine am făcut.

Povestim şi despre cum naşterea în UK, într-un episod viitor.

imagini Shutterstock, sarcina