Luna: April 2015

NU leselor pentru copii

E vorba de aceste obiecte oribile, de tortură psihologică legală, practicată de persoane care se declară capabile de iubire maximă, totală și absolută pentru copiii lor.

image1 (1)

Mai întâi să vă spun o poveste. Pe lesa asta o urăsc de mult și cu pasiune, deci nu-mi veniți cu argumentul suprem ”tu n-ai copii și n-ai dreptul la o părere”. Așadar. Îmi vine pacient, de vreo 4 ani, pentru prima dată la cabinet. Cu mă-sa, cu ta-so, toți pe capul meu și-al copilului. El -scump, un chinez bucălat, de-mi venea să-l iau acasă. Asta, până a început să urle ca din gaură de șarpe. Părinții îl aduseseră pentru că-l durea ceva, posibil o măsea, posibil mai multe. Cert e că nimeni nu știa, fiindcă pruncul, evident, nu avea obiceiul de a fi spălat pe dinți, deci nimeni nu știa ce zace în întunericul gurii sale. Eu lugu-lugu, în sus, în jos, nimic, domnule. Ăsta mic urla de-mi speria și pacienții de pe stradă. L-am trimis la un serviciu de specialitate, baftă fraților, dacă nu ne putem înțelege cu pruncul. Le-am explicat un pic părinților ce să-i spună, cum să-l pregătească de acasă, etc. Și i-am avertizat că listele de așteptare la clinica asta specială de copii urlători sunt foarte lungi, mai exact vreo 18 săptămâni urlătoare.

Peste un timp scurt, vreo săptămână adică, iar apare ăsta mic și chinez la ușa mea, tot nespălat pe dinți, tot urlător. De data asta, copilul în lesă. Probabil părinții sperau la ceva mai mult control cu asta. Ou mai gizăs craist, scoateți copilul din lesă și lesa din fața ochilor mei, că altfel e treabă de poliție, nu de dentist! Mi-a crescut pulsul urgent. L-au scos pe ăsta mic din lesă, m-au avertizat că începe circul, când colo, ghici ce… Am cucerit pruncul prin acțiunea numită Marea Eliberare din Lesă. A stat chinezul meu bucălat de vorbă cu mine de ziceai că-s cel mai bun prieten al lui. A deschis gura, mi-a arătat unde-l doare. I-am făcut și vreo două plombe acolo, pe loc. In your face, tuturor leselor de pe pământ!!!

Revenind. Știu că părinților le e probabil foarte comodă lesa asta. Exact ca atunci când ieși cu motanul tău de 400 euro la plimbare și nu vrei să te stresezi că pe unde ți se cațără temperamentalul, tocmai când tu vrei să defilezi mai țanțosă pe bulevard. Mai pricep și durerile de spate, cauzate fie de tocuri prea înalte asortate la copii prea mici, fie de copii prea nemergători, asortați la părinți susținători. Deși cred că ultimul ăsta exemplu ar putea dispărea de pe fața planetei. (Hai să fim serioși, ne învățau copiii să-și țină echilibrul și înainte de inventarea lesei pentru oameni mici.)

Libertatea și încrederea sunt dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi copiilor noștri. Ceva care le va folosi mult mai mult decât  ultimul răcnet de iphone sau nu-știu-ce haine de firmă. A-ți pune copilul în lesă, chiar și la 3 ani, îi transmite următorul mesaj: nu ești liber și nici de încredere.

Se va obișnui să crească așa, încătușat. Iar, pe la 16 ani, când vor începe problemele, îți vei da seama că tot în lesă e copilul tău, acum problema fiind doar că lesa nu mai e ținută de tine, ci de altcineva.

 foto îmi aparține (admir cum tipa a luat copilul de mână, ce-i drept, după ce era să-l spânzure într-o parcare locală. Cu siguranță, fără să vrea.)

Să faci credit… pe internet

O prietenă bună de-a mea a vrut să cumpere o casă cu „prima casă”, a dat avansul și aștepta actele să fie semnate, totul era aranjat. Doar că, surpriză, la evaluare au ieșit niște sute de lei în minus, bani pe care trebuia să-i scoată din buzunar. Care buzunar era oricum gol, că tocmai dăduse avansul, mai știți, că v-am spus.

Apoi niște alți amici care planifică mare nuntă, aveau de dat avansul pentru sala visurilor domniilor lor, doar că le lipsea vreo mie de lei. Care-s mulți bani când nu-i ai.

Ca să nu mai zic de cea mai întâlnită de mine fază, pe care sper să n-o pățiți niciodată în viața voastră, în care cineva-și sparge un dinte din față, are urgentă nevoie de tratament, nu și banii care să-i acopere costurile. Pe ăia, i-ar avea cam în vreo lună așa, între timp se va perpeli în chinurile durerilor fizice și sociale, firesc, doar oamenii  nu-s chiar cei mai toleranți când ție-ți lipsește un dinte din față.

M-am gândit la toate chestiile astea când am citit despre credit făcut pe net. Mergeți pe ferratum.ro și vedeți despre ce vorbesc. E cea mai nouă metodă de a împrumuta bani de pe net! Doar că, ulterior, trebuie să îi dai înapoi și ceva în plus. Care e destul de scump, vă invit să faceți o simulare. De exemplu, la 500 lei luați pentru 2 săptămâni, dai înapoi 609 lei. Practic, ai cumpărat 500 lei cu 109 lei și ți-ai rezolvat urgența. E mult, însă, dacă lipsa celor 500 lei generează penalități mai mari decât 109, precis merită.

images (1)

Oricine poate aplica, singura condiție e să fi împlinit 24 ani. În rest, nu e nevoie de nici o adeverință de salariu, nici o garanție. Părerea mea e ca totuși cel care face creditul să știe că se poate baza pe dat banii ăia înapoi, când face click-ul pentru a-i obține. Ce scrie la secțiunea Ce se intampla daca intarzii rambursarea unui credit Ferratum? pe mine mă cam sperie. Penalizările sunt de 3%/zi și vin la pachet cu alte consecințe.

Cât despre prietena cu casa – drăguța s-a dat de trei ori peste cap și a mai făcut un credit mic pentru diferența de sumă. Amicii însurăței au cerut de la părinți, care le-au dat cu dragă inimă și s-au bucurat că au avut. Dar na, copiii ăia voiau să se descurce singuri, ar fi preferat să nu ceară. Cât despre dinți… vă spun eu, periuța e cel mai bun prieten al omului.

 foto

 

 

 

Cum au murit Paștile în Occident

Tradiția de Paști nu există, atâtea generații au îngropat-o, încât Paștile pentru contemporanii noștri nu mai înseamnă altceva decât un ”long weekend” de la Regină, adică niște zile libere, puțină vacanță și-atât. Gustul laptelui integral îi dezgustă aproape la fel de tare ca ideea că laptele vine de la vacă. Alăptatul puilor de om de către mamele lor e grețos, fiindcă ”sânii sunt ceva legat de sex, nu de copii”.

Voi ce faceți de Paști, i-am întrebat. Vopsiți ouă, vine iepurașul?

Liniștea și ochii dați peste cap mă impacientau… Ceva, faceți ceva de Paști?

Easter_bunny-8

Vă scriu din miezul Paștilor occidentale, fiindcă din nou capii bisericilor noastre nu s-au putut pune de acord cu Duminica în care învie Iisus. Raportez de la fața locului. Unde oameni cu copii mici au uitat gustul laptelui adevărat. Unde specia umană e prea obosită să mai facă ”magie” pentru puiul ei. Unde nu există miros de cozonac proaspăt și nici sunet de clopote trase. Unde Lumina vine de la bec și laptele, din cutie. Unde oamenii vin cu creierul prespălat, exact ca blugii ăia de-i cumperi noi cu aspect de purtați.

Nu, nu facem nimic, mi-au zis.

Mai mulți indivizi, din zone diferite ale societății și Europei.

Nu e obligatoriu să păstrezi o tradiție de Paști, normal. Nu e obligatoriu nimic pe lumea asta în afară să-ți plătești taxele și să mori. Dar unde e magia pentru copiii ăia?

Eu îmi amintesc cum beam lapte proaspăt muls de la vacă, luam cu cana din găleată, unde încă era cald. Poate cel mai bun lapte care există după cel din țâță. Pe ăla nu mi-l mai amintesc. (Când le-am povestit asta unor englezi de la serviciu, au fost profund îngrețoșați, deși ei nu-și clătesc detergentul de pe farfuria din care mănâncă. Copiii lor nu concep să bea alt lapte decât cel cu 0% grăsime, e ca o chestie băgată în ADN-ul lor.)

Îmi mai amintesc pregătirile din Săptămâna Mare, curățenia aia generală, mirosul de praf scos din covoare și apoi cel de podea curată. Îmi amintesc hăinuțele cele noi pe care le pregătea mama și poveștile din copilăria ei. Cum vopseam ouă în Joia Mare. Oalele cu oțet și vopseaua de pe slănină. Cum se înveselea cămara când intrau cartoanele colorate.

Mirosul de cozonac proaspăt. Cum îl verifica bunica ”dacă a crescut” exact ca un pui de mâț învelit bine pe sobă. Mirosul de friptură și de ridichi proaspăt tăiate. Ceapa verde și castraveții.

Apoi mersul la biserică. Da, noi mergeam în fiecare an. În Vinerea Mare la înconjurat și duminica, la Înviere. Ne îmbrăcam gros tare, fiindcă acolo unde mergem e o biserică pe un vârf de deal, înconjurată de brazi, de liniște și cele mai cumplite friguri cunoscute speciei umane. Ne întorceam cu lumânări aprinse și simțeai altfel că vin Paștile.

După Înviere, luam Paști și ciocneam ouă. Le mâncăm cu ridichi proaspete și ceapă verde. Și cozonac. Apoi ne culcam în cel mai dulce somn din câte poți avea cu burta plină. Undeva, între ridichi și ouă roșii, venea și iepurașul. Apoi, în Ziua de Paști, mai urmau niște mese, niște musafiri, câțiva stropitori și multe urări de bine.

Între timp, au mai plecat câțiva dintre noi, dar ouăle roșii au rămas. Iar brazii din jurul bisericii s-au făcut mai puternici și mai frumoși. Și, lângă noi la masă, au apărut alți oameni dragi. Mai așteptăm pe unii. Fiindcă așa se păstrează Magia.

Nu cu lapte din cutie.

foto

Cum mi-am luat iubitul înapoi

Soțul meu e neurochirurg.

(În facultate, obișnuiam să glumesc cu faptul că niciodată nu m-aș mărita cu un doctor, fiindcă ar fi pur și simplu prea plictisitor! Știu vreo câțiva colegi care râd acum de mine, ce aglomerație medicală în viața mea… Părinții-mi sunt medici, eu mi-s dentist, în fine.)

Soțul meu e neurochirurg.

Cred că e prima dată când scriu asta despre el, deși am scris de-a lungul vremii mult mai multe și personale lucruri. Deși el e mai neurochirurg decât orice. Asta nu e de bine dacă ești nevastă-sa. De multe ori l-am bănuit că-și iubește pacienții mai mult decât pe mine, iar singurul gând care mă consolează în nopțile cu gărzi e că, poate, el are o misiune în viața asta și că nu oi fi fost nici eu chiar degeaba distribuită într-un rol…

Ultimele luni au fost de groază. S-a pregătit pentru un examen foarte greu, de care nu avea absolut deloc nevoie, dar care l-ar face fellow al ”Royal College of Surgeons”. Nu mă întrebați de unde l-au apucat ambițiile și nici cum de el mi-a picat cu tronc. (Primele noastre conversații la telefon constau în descrieri de aborduri chirurgicale și vise în gsm, eu nu înțelegeam cuvintele alea, dar eram vrăjită ca o copilă de 15 ani. Tot ce înțelegeam era Pasiunea. Și mi-a plăcut de el chiar mai mult decât dacă… Pasiunea ar fi fost pentru mine. )

S-a apucat de examenul ăsta, fiindcă specialiștii cu care lucreaza l-au încurajat. I-au spus că POATE și că nu are voie să fie dezorganizat. Unul dintre ei a zis în plină ședință că, dacă el ar avea nevoie de operație, doar pe mâinile lui H s-ar lăsa. Mai zi ceva.

De multe ori mă gândesc la mama lui, care nici nu știu dacă știe ce băiat grozav are.

Și examenul. A învățat mult, foarte mult. Volum mare și cuvinte îmbârligate. Nu vă pot explica, nu găsesc o comparație care să ilustreze grafic ce și cât trebuie să știe. Pentru prima parte a examenului, cea scrisă, zicea că învață cu plăcere, că simte cum crește, că-i place când doar el știe niște chestii la spital. Când învățatul se aplică pe creier, e minunat să ne placă! Și, cu siguranță e o condiție esențială pentru cei care-l practică. Învățatul, chirurgia și creierul.

La noi în casă e plin de cărți de neurochirurgie. Pe jos, pe sus și pe pereți. A trebuit să ne mai cumpărăm o bibliotecă. Iar săptămâna trecută și-a mai comandat o carte, motivul pentru care știu e că se livrează la cabinetul meu. Pff… Avem un craniu și o coloană în loc de lumânări parfumate și bibelouri prin casă. A venit o tipă să-mi probeze rochia de mireasă (apropo, o vând, dacă sunteți interesate), a crezut că suntem criminali în serie. I-am explicat că exponatele sunt de plastic, dar nu sunt sigură că m-a crezut…

Am pus mâna pe una dintre cărțile lui (să strâng de pe masă, că altfel n-am asemenea curiozități). Era compendiu din ăla ticsit, exact cu foi subțiri ca de biblie, la fel de mare și cam dublu de gros, cu colțurile coperților distruse. I-ai muncit și conținutul sau doar aparențele, am glumit de prost gust; probabil eram nemâncată. Pe el l-a umflat râsul și mi-a zis că aia e doar o introducere… Și, când m-am uitat înăuntru, mamă-Doamne, foițele alea transparente și multe erau subliniate și răs-subliniate. Prin diferite părți și pe toate părțile, că m-am uitat.

Postul ăsta îl scriu după ultima probă a ultimelei zile de examen. H e pe drum, rezultatele urmează săptămâna viitoare.

lily-ashbury-winner1

El e cel mai deștept tip pe care-l cunosc. Și m-am măritat cu el, sper să nu fi fost o greșeală. Examenul ăsta e o ambiție personală, strict pentru sufletul lui de chirurg. Nu ar fi avut nevoie de el.

Un titlu din ăsta îți dă încredere în tine. Și cunoaștere, multă cunoaștere, mi-a zis.

Bun, dar de atâta timp deja doar asta faci, mi-e așa de dor de tine…

Așa că, hai să-i dăm băiatului examenul și copilei, iubitul înapoi.

————

Acest post a fost publicat dupa aflarea rezultatelor. Si dupa sufletul meu. >)))

Sunt foarte fericita! Felicitari, iubitule!

foto

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 144 queries in 0.305 s