E vorba de aceste obiecte oribile, de tortură psihologică legală, practicată de persoane care se declară capabile de iubire maximă, totală și absolută pentru copiii lor.
Mai întâi să vă spun o poveste. Pe lesa asta o urăsc de mult și cu pasiune, deci nu-mi veniți cu argumentul suprem ”tu n-ai copii și n-ai dreptul la o părere”. Așadar. Îmi vine pacient, de vreo 4 ani, pentru prima dată la cabinet. Cu mă-sa, cu ta-so, toți pe capul meu și-al copilului. El -scump, un chinez bucălat, de-mi venea să-l iau acasă. Asta, până a început să urle ca din gaură de șarpe. Părinții îl aduseseră pentru că-l durea ceva, posibil o măsea, posibil mai multe. Cert e că nimeni nu știa, fiindcă pruncul, evident, nu avea obiceiul de a fi spălat pe dinți, deci nimeni nu știa ce zace în întunericul gurii sale. Eu lugu-lugu, în sus, în jos, nimic, domnule. Ăsta mic urla de-mi speria și pacienții de pe stradă. L-am trimis la un serviciu de specialitate, baftă fraților, dacă nu ne putem înțelege cu pruncul. Le-am explicat un pic părinților ce să-i spună, cum să-l pregătească de acasă, etc. Și i-am avertizat că listele de așteptare la clinica asta specială de copii urlători sunt foarte lungi, mai exact vreo 18 săptămâni urlătoare.
Peste un timp scurt, vreo săptămână adică, iar apare ăsta mic și chinez la ușa mea, tot nespălat pe dinți, tot urlător. De data asta, copilul în lesă. Probabil părinții sperau la ceva mai mult control cu asta. Ou mai gizăs craist, scoateți copilul din lesă și lesa din fața ochilor mei, că altfel e treabă de poliție, nu de dentist! Mi-a crescut pulsul urgent. L-au scos pe ăsta mic din lesă, m-au avertizat că începe circul, când colo, ghici ce… Am cucerit pruncul prin acțiunea numită Marea Eliberare din Lesă. A stat chinezul meu bucălat de vorbă cu mine de ziceai că-s cel mai bun prieten al lui. A deschis gura, mi-a arătat unde-l doare. I-am făcut și vreo două plombe acolo, pe loc. In your face, tuturor leselor de pe pământ!!!
Revenind. Știu că părinților le e probabil foarte comodă lesa asta. Exact ca atunci când ieși cu motanul tău de 400 euro la plimbare și nu vrei să te stresezi că pe unde ți se cațără temperamentalul, tocmai când tu vrei să defilezi mai țanțosă pe bulevard. Mai pricep și durerile de spate, cauzate fie de tocuri prea înalte asortate la copii prea mici, fie de copii prea nemergători, asortați la părinți susținători. Deși cred că ultimul ăsta exemplu ar putea dispărea de pe fața planetei. (Hai să fim serioși, ne învățau copiii să-și țină echilibrul și înainte de inventarea lesei pentru oameni mici.)
Libertatea și încrederea sunt dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi copiilor noștri. Ceva care le va folosi mult mai mult decât ultimul răcnet de iphone sau nu-știu-ce haine de firmă. A-ți pune copilul în lesă, chiar și la 3 ani, îi transmite următorul mesaj: nu ești liber și nici de încredere.
Se va obișnui să crească așa, încătușat. Iar, pe la 16 ani, când vor începe problemele, îți vei da seama că tot în lesă e copilul tău, acum problema fiind doar că lesa nu mai e ținută de tine, ci de altcineva.
foto îmi aparține (admir cum tipa a luat copilul de mână, ce-i drept, după ce era să-l spânzure într-o parcare locală. Cu siguranță, fără să vrea.)
