Sau luna viroza noastră de miere, cum zicea ieri Raluca la telefon. Ce-ai făcut, Miruno? Păi, nu prea multe, că n-am avut loc de tuşit. Pe lângă o depresie ca la carte, m-a buşit şi o mega-răceală post-nuntă, de n-am mai pomenit aşa ceva în toată viaţa asta. Tuşesc la minut, la parfum, la orice. Dar asta e altă poveste.
Despre viaţa de copilă măritată, v-aş povesti că e cu spălat vase şi gătit mâncăruri simple, dacă ar fi dat un asemenea noroc peste bărbatu-mio. Dar cum eu m-am împăcat cu gândul şi nici el nu mai speră, ne putem ocupa de altele. Adică, de fix aceleaşi lucruri ca înainte de măritiş. Doar tusea e nouă, din păcate.
N-am vrut să fiu acel gen de om, care-şi ţine respiraţia tot anul, că, vai, facem nuntă! Dar, iaca, o să fiu acel gen de om, care se va gândi tot restul anului, că, vai, a trecut nuntă… Sunt încă în filmul ăla, visez flori şi rochii, buchete şi şampanii. Dacă închid ochii, încă îmi simt rochia pe talie şi voalul pe umeri. Când mă gândesc la iubit, îl văd cu papion şi emoţii. Îl aud ce mi-a şoptit la ureche şi-mi simt sângele cum inundă obrajii. Când mă uit la poze şi-mi văd prietenii şi neamurile, mă întreb de ce, oare de ce n-am povestit mai multe. Sau altceva. De ce n-am pus şi melodia cutare şi de ce am dansat doar cu domnii. Mă întreb de ce am dormit în noaptea aia toate cele două ceasuri jum’ate şi cum de i-am lăsat să plece.
Mi-am revăzut atâţia prieteni dragi şi rude chiar de suflet. Pe unii, după atât de mult timp, încât nu-mi pot explica prea bine cum de mi-a părut că parcă nu ne-am mai vorbit de ieri. Au fost acolo oameni care s-au bucurat sincer şi din tot sufletul lor. Pentru noi.
L-am simţit pe fiecare. Şi oricât aţi cârcoti, bucuria asta n-o faci din obligaţie.
