De curând, Sebastian Dombi a deschis una dintre cele mai tinere clinici de medicină veterinară din Sibiu, Exclusive Vets. S-a întors în România, uimindu-ne pe mulți. Umilindu-ne aproape aș zice, că nu mulți au curajul său. Vă invit să citiți un interviu sincer, cu un tânăr medic român care-a plecat și s-a întors.

A fost colegul meu de bancă în clasa a 12-a. În orele de română, ne jucam spânzurătoarea cu termeni din biologie. Asta -când mai luam câte o pauză de la învățat pentru admitere. Eu am intrat la stoma în Cluj, el -la veterinară în București. Când m-am mutat și eu în capitală, stăteam la două străzi distanță în Timpuri Noi. După facultate, deși deja tratase câinii unor vedete din România, Sebastian și-a strâns toți așii din mânecă și-a jucat o singură carte: a plecat în Germania.

Ultima noastră cafea de la Sare și Piper, mai știi? Eu eram după sesiunea aia cumplită, îmi dădusem demisia de la ELLE și urma să plec în Anglia. Tu erai după câteva succese, multe nopți nedormite și urma să pleci în Germania. Habar n-aveam ce-o să se aleagă și unde va fi, pentru noi, lozul câștigător.

1.            Știu că în facultate erai ceva foarte deștept și implicat. Că, la un moment dat, ai fost solicitat să mergi cu câinele unei foarte publice persoane din România în Austria la operație (eu țin minte că mi-ai povestit câți bani ai luat pe chestia asta, pe vremea când și eu eram studentă la medicină, dar făceam bani din povești). Că nimic nu mișcă fără să fii și tu acolo. Și că, a urmat ceea ce era firesc: ai plecat din România. După care, te-ai întors. De ce?

Continuare

Citeam articolul ăsta la bloggerița mea preferată, despre dezamăgirea produsă de niște multe refuzuri cel puțin ciudate de a participa la nunta ei cu Omul. Și mi-am adus aminte de o vorbă pe care-a zis-o tata, când ne-a luat febra pregătirilor: Cel mai important e ca noi, și după nuntă, să rămânem prieteni.

Așa-l țin minte, încât de fiecare dată când aud că cineva nu vine, indiferent din ce motiv, îl văd cu ochii minții și-l aud ce zice.. E adevărat că prieteniile adevărate au nevoie de încercări, iar una dintre cele mai mari este și a te bucura pentru și alături de cineva.

Însă, în România, în ziua de astăzi, o nuntă presupune că ”obligi la obligații”. Toată lumea știe asta, nu e nici un secret. Iar eu cred că e principalul motiv al refuzurilor din toate timpurile. Până când se va pune preț pe prietenia și prezența cuiva, tot vom avea parte de surprize.

E adevărat că prințesa nu de asta se plânge, ci de faptul că prieteni care s-au dat interesați, entuziasmați și confirmați au dispărut brusc de pe fața pământului. Adică au amăgit-o într-un fel mitocănesc, asemănător unor don juani de cartier.

Însă nu merită să vă supărați cu oamenii, cu neamurile ori cu prietenii. Pentru voi nu merită, că de ei vă ocupați mai târziu. Nu lăsați nimic să vă strice ziua, puneți prezențe și nu absențe. Nunțile trec, noi tot aici rămânem. Iar prietenii adevărați, rude, nerude înțeleg că o nuntă nu o faci cu plicuri, ci cu oameni.

p.s. Avem prieteni care vin de peste mări și țări la nunta noastră, alții care și-au reprogramat sau mâncat cu noi concediul, colegi la care noi n-am fost, dar ei vin, prietene care-au ținut cură de slăbire, altele care și-au lăsat părul să crească, ba una chiar era să ucidă o croitoreasă :)))) Rude care vin, deși ele nu au copii și nici perspective, un văr care nu se va căsători niciodată (fiindcă nu vrea, nu fiindcă n-ar avea cu cine :P), dar care mi-a spus că n-ar lipsi de la nunta mea pentru nimic în lume. Ăștia-s oamenii mei. Eu pe ăștia-i număr. Și atât de tare mă bucur că o să-i văd, încât nici nu știu unde-o să-ncapă toată emoția într-o singură mirună.

foto 2