Cum mi-am reinterpretat nefericirea

Stilul de viaţă: că ştim doar să mergem la muncă şi apoi la culcare, că aşteptăm weekend-urile să dormim fără ceas, că vorbesc într-o limbă străină, că n-am prieteni fiindcă dorm prea mult, că un bilet până acasă costă mai mult decât un plin la maşină şi durează chiar mai mult decât pe vremea când înjuram potecile naţionale din România. Că tot mama face cea mai bună cafea din lume şi tot în patul din Sibiu ştie corpul meu să se cuibărească fără mine. Că el lucrează prea mult şi prea în weekend, că-şi iubeşte uneori pacienţii mai tare decât pe mine. Că încă învaţă, deşi are peste 30 de ani. Şi nu mă refer la învăţat lecţii de viaţă sau istorie de cultură generală, ci învăţat din ăla de şcoală, cu examene şi nu mai pot.

Marea surpriză a venit însă când am stat de vorbă cu alţi oameni. Au şi ei aceleaşi probleme, n-o să vă vină să credeţi. Şi n-o să vă vină, fiindcă, sper eu, la dumneavoastră nu există ore matinale la muncă, ci începeţi de pe la prânz şi terminaţi înainte de a vă obosi şi nimeni nu se răsteşte la dumneavoastră. Nici măcar copiii când nu vreţi să le cumpăraţi ultimul model de Spiderman în acţiune. Aşadar. Aceleaşi probleme. Colegi de vârsta mea, de vârsta de lui, de vârstele noastre însumate. Toţi ne plângem că muncim prea mult, că vrem mai mulţi bani, soare mai des şi drumuri mai bune. Că nu petrecem destul timp împreună, iar ăla pe care-l petrecem e fiecare-n filmul lui, în pijamaua cu brontozauri şi cu faţa strivită de pernă.

Astăzi vorbeam cu un coleg la cabinet, că doar cu el mai am poveşti despre nefericirile noastre (cu restul, de obicei, vorbim despre nenorocirile pacienţilor). Amândoi, că ne-am întoarce în ţara. Fiecare într-a lui. Deşi am plecat de-acolo pentru un motiv, a zis el.

Food for thought, cum zice grecoaica mea, Giasemi.

Eu am plecat pentru mai multe motive, pentru fiecare seară în care eram singură acasă şi pentru fiecare îmbrăţişare pe care o trimiteam pe skype. De lucrat, lucram mai mult şi în cu totul alte feluri. Deci da, motivele pentru care am plecat sunt încă valabile. Ba la cu totul alte dimensiuni, deşi acum nici nu mai (vreau să) ştiu cum erau dimineţile reci şi cinele singure.

Deci da, mi-am reinterpretat nefericirea. Prin comparaţie cu a mea de mai demult şi cu a altora în paralel. Ce trişti suntem noi, oamenii, câteodată. Exact ca şi colega aia a mea, care s-a supărat c-a luat 9.50 la examen doar după ce pretenă-sa din grupă a luat 10 curat. Până atunci, era mulţumită…

Articolul anterior

Cum mi-am văzut Rochia de mireasă

Articolul următor

Acest articol e ca să râdem de Iulia CotcodAlbu

5 Comentarii

  1. tndb

    Cred ca ai ceva probleme cu feed-ul:

    http://s13.postimg.org/f6rk8gakn/Capture.png

  2. Apai, intrat in rutina de zi cu zi nici nu mai realizezi ca-i vineri si e iar weekend!

  3. Ăsta e un post scris acum sute de ani, habar nu am cum s-a postat, că nu eu l-am pus… 🙁

  4. Dar e un post interesant, şi cred că mulţi dintre noi se regăsesc în el (me inclusive). Să nu-ţi pară rău că s-a postat! 🙂

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 135 queries in 0.396 s