Luna: June 2014

Cum să (nu) scrii invitaţia la nuntă

De curând, mi-am scris textul pentru invitaţia la nunta noastră. (Alegerea modelului de invitaţie în sine a fost o provocare. Am căutat printre munţi de sclipiceli care mai de care mai oribile, m-am umplut de praf şi de nervi, iar, la finalul uneia dintre cele 2 săptămâni în care am avut de organizat nunta în România, m-am ales cu o mândreţe de gastrită, pe care nici examenele la medicină n-au reuşit s-o bage în mine. ) Textul l-am scris singură, ca o datorie morală faţă de talentul pe care unii spun că îl aveam odată… La scris. Doar că textele bune sunt scurte şi în cuvinte simple, invitaţia avea doar jumătate de pagină, deci nu prea era loc de multă imaginaţie.

Aşadar, cât încă e subiectul cald la mine, iată nişte sfaturi de care merită să ţineţi cont. În final, însă, faceţi exact aşa cum vreţi voi, nu vă certaţi nici cu consoarta, nici cu mama soacra şi ţineţi minte: nunta e o experienţă după care trebuie să rămâneţi prieteni cu toţii 😀

Print

  • În primul, al doilea şi al treilea rând, să nu apară greşeli. Dacă-i puteţi face un favor soacrei mici, să luaţi soiul ei preferat de alune, la virgule nu merge cu nepotisme. Ce-i corect e corect. Dacă suntem certaţi cu doamna gramatică, nu e nevoie să ne ştie o ţară întreagă, rufele murdare nu se spală în public, aceasta fiind una dintre primele lecţii pe care tânăra familie ar fi bine să o înveţe.
  • Următorul sfat e să nu luaţi textele standard de pe internet. Toată lumea le are. Plus, sunt pline de greşeli, de virgule lipsă şi nici cultura generală de clasa a 5-a nu prea-i prezentă. (Pe una dintre invitaţiile care mi-au căzut în mână, am văzut o minunăţie de text scris în stil I.L. Caragiale, luaţi de vă minunaţi:

Continuare

Să-i trimitem în Mongolia

Iubitul meu şi un vecin (român get-beget, doar strămutat într-un bloc de lâng-al nostru din Liverpool) au un vis: să-şi deschidă un chioşc în Mongolia. Nu e glumă, băieţii mai pun cîte ceva la punct din visul mongolez, cu fiecare întâlnire. Între timp nu mai suntem tocmai vecini, Edi şi-a mărit familia, dar visul n-a murit. Mongolia forever.

Până una-alta (nu ştiu ce-i cu ţara asta de toată lumea visează să ajungă acolo), în seara asta am primit un mail de la o cititoare care mă roagă să-i sprijin fratele într-un proiect. Cică ăsta micu’ vrea să plece din Praga până în Ulan Bator, numa’ că nu prea are cum şi nici cu ce. Are doar cu cine, încă vreo 2 prieteni la fel de zăpăciţi ca el. Şi, când dau play la clip, ce să vezi, cine era duduia din raliu?! Însăşi Simona-lipa-lipa-Stănescu, fostă coechipieră şi pretenară de-a mea, din Bucureşti!

Vor să meargă cu maşina, pe care, împreună cu suma de 1000 euro, o vor dona unei comunităţi de acolo.

Detalii despre proiect găsiţi aici.

Pe ei îi vedeţi în clipul de mai jos, în engleză. Copii, dacă ajungeţi pe-acolo, să ne ţineţi şi nouă un colţ de stradă, că ridicăm economia şi un chioşc!

Momentan, ei au nevoie de bani. Iar eu am nevoie să sprijin nişte vise, chiar dacă ele nu-mi aparţin. Din străfundul împuţit al unor guri nespălate, permiteţi-mi aceste mici guri de aer proaspăt. Pe blogurile mele şi ecranele dumneavostră.

mogorallz

Nepublicarea zilei de naştere pe facebook -un experiment fericit

Ştiu că trăim în era reminder-elor şi a agendelor electronice. Şi, ca s-o zic pe aia dreaptă, din toată lumea asta, e un singur număr de telefon pe care eu îl ţin minte în capul meu (în afară de cele 2 personale -ăl de Anglia şi ăl de România): pe al lui tata. Poate şi fixul de acasă, deşi îl reţin mai mult ca pe-un cântecel, că aşa m-au învăţat ai mei când eram mică, doar doar în caz că mă pierd. Pe vremea mea, pruncii n-aveau aifoane, ci ţinere de minte. Şi trebuiau să memoreze adrese şi numere de telefon. Fix.

shutterstock_132714302

De aniversări nici nu mai zic, acum şi la a mea trebuie să mă concentrez dacă mă luaţi repede. Îi ţin minte pe-ai mei ăştia mai apropiaţi (deşi îi am în telefon, că ce-i în mână nu-i minciună) şi apoi mai ţin minte anumite zile şi date şi persoane, care-mi vin în minte în ziua respectivă fără să am vreun habar de ce canalele acelor gânduri s-au deschis brusc în acel moment. În fine. (Am ratat aniversări ale unor prieteni dragi, nu fiindcă nu aş fi ştiut când îi sărbătorim, ci fiindcă nu mi-am dat seama că data respectivă înseamnă ziua lor, zăpăceli din astea nescuzabile, şi mi-am amintit de alte zile de naştere fără să înţeleg de ce şi de când ştiu le ştiu eu pe astea…)

Deci ieri a fost ziua mea de naştere, mulţumesc frumos pentru urări. De vreo câţiva ani încoace, mi-am trecut data asta ca privată pe facebook, astfel încât să nu apară la notificările tuturor celor câteva sute de prieteni. Mai ales pe vremea când eram bloggeriţă de succes ori beauty editor la o revistă de succes, lamulţianiurile piaristice se ţineau lanţ şi nu se mai terminau.

Ce credeţi că s-a întâmplat?

Câteva surprize colosale! Şi nu mă refer la cei care au uitat, fiindcă 10 iunie e o zi în care adun şi primesc doar bucurii şi gânduri bune. Am avut nişte surprize incredibile, de la oameni foarte dragi la care m-aş fi aşteptat şi de la alţii care mi-au devenit şi mai dragi tocmai fiindcă m-au surprins într-un fel atât de simplu, dar atât de atent!

E un experiment şi asta cu secretizarea aniversării pe facebook, ia încercaţi dacă vă ţine. 😉

shutterstock_184817000

credit foto: Shutterstock

Acest articol e ca să râdem de Iulia CotcodAlbu

Nici nu trebuie să mă strofoc să bag un text de milioane, cu glume şi umor, că individa se mega-descurcă şi singură, să zic aşa. Să se facă de râs, deşi ea are impresia că se face de artistă. De genială. Sau de cacao, în fine, nici ea nu prea ştie exact.

images (2)

De curând, când am fost acasă, mi-a zis tata (TATA!!!) că a văzut-o pe individă la teveu, cu găina. M-am distrat în prima fază, crezând că ea e găina. După care, nunu, tata m-a lămurit şi mi-a explicat. Cică aşa cum aveam noi un câine şi-l ţineam în curte, individa -despre care tata nu ştia decât că deţine o găină- are o, şi anume, găină. Pe sistemul cuţu-cuţu după ea, doar că a greşit specia. Mda, zic, c-a înnebunit Iulia Albu nu mă mir, dar cu taică-meu ce-o fi avut, zic, săracul. A fost marcat de biata găină adusă de-o chinuită ne-nţeleasă la tv.

În aceeaşi noapte, dau să văd dacă mai ştiu cum se foloseşte telecomanda (noi trăim fără TV bine-merci de câţiva ani deja) şi, ce să vezi, dau peste pupăză. Şi peste găină. Şi zău c-a doua zi doar despre asta am vorbit! Şi nu ştiu ce-am avut, săraca.

Ieri, alaltăieri, mă dădeam pe youtube ca şi cu barca pe conductă, când descopăr nişte emisiuni de-ale lui Teo Trandafir, una dintre figurile mele preferate din showbiz-ul românesc. Deşi cred că Teo e prea deşteaptă şi frumoasă ca să intre în oala asta. (Dar tocmai fiindcă e prea deşteaptă n-o să se supere c-am pus-o în acelaşi paragraf.)

Şi dau de individă, la una dintre emisiunile “Teo show” de la Kanal D. Cucurigu, boieri mari, am văzut găina, dar Iulia Albu a rămas acasă!!!

Nota 10 cu bravo pentru găinării.

(Mă scuzaţi, întrerupem acest articol fiindcă nu mai pot de râs. Fătuca asta cotcodăceşte ca un casetofon stricat şi flutură din genele fals intelectuale. Teo e însă Doamna Teo, păcat că găina- tot găină şi la TV)

foto

 

Cum mi-am reinterpretat nefericirea

Stilul de viaţă: că ştim doar să mergem la muncă şi apoi la culcare, că aşteptăm weekend-urile să dormim fără ceas, că vorbesc într-o limbă străină, că n-am prieteni fiindcă dorm prea mult, că un bilet până acasă costă mai mult decât un plin la maşină şi durează chiar mai mult decât pe vremea când înjuram potecile naţionale din România. Că tot mama face cea mai bună cafea din lume şi tot în patul din Sibiu ştie corpul meu să se cuibărească fără mine. Că el lucrează prea mult şi prea în weekend, că-şi iubeşte uneori pacienţii mai tare decât pe mine. Că încă învaţă, deşi are peste 30 de ani. Şi nu mă refer la învăţat lecţii de viaţă sau istorie de cultură generală, ci învăţat din ăla de şcoală, cu examene şi nu mai pot.

Marea surpriză a venit însă când am stat de vorbă cu alţi oameni. Au şi ei aceleaşi probleme, n-o să vă vină să credeţi. Şi n-o să vă vină, fiindcă, sper eu, la dumneavoastră nu există ore matinale la muncă, ci începeţi de pe la prânz şi terminaţi înainte de a vă obosi şi nimeni nu se răsteşte la dumneavoastră. Nici măcar copiii când nu vreţi să le cumpăraţi ultimul model de Spiderman în acţiune. Aşadar. Aceleaşi probleme. Colegi de vârsta mea, de vârsta de lui, de vârstele noastre însumate. Toţi ne plângem că muncim prea mult, că vrem mai mulţi bani, soare mai des şi drumuri mai bune. Că nu petrecem destul timp împreună, iar ăla pe care-l petrecem e fiecare-n filmul lui, în pijamaua cu brontozauri şi cu faţa strivită de pernă.

Astăzi vorbeam cu un coleg la cabinet, că doar cu el mai am poveşti despre nefericirile noastre (cu restul, de obicei, vorbim despre nenorocirile pacienţilor). Amândoi, că ne-am întoarce în ţara. Fiecare într-a lui. Deşi am plecat de-acolo pentru un motiv, a zis el.

Food for thought, cum zice grecoaica mea, Giasemi.

Eu am plecat pentru mai multe motive, pentru fiecare seară în care eram singură acasă şi pentru fiecare îmbrăţişare pe care o trimiteam pe skype. De lucrat, lucram mai mult şi în cu totul alte feluri. Deci da, motivele pentru care am plecat sunt încă valabile. Ba la cu totul alte dimensiuni, deşi acum nici nu mai (vreau să) ştiu cum erau dimineţile reci şi cinele singure.

Deci da, mi-am reinterpretat nefericirea. Prin comparaţie cu a mea de mai demult şi cu a altora în paralel. Ce trişti suntem noi, oamenii, câteodată. Exact ca şi colega aia a mea, care s-a supărat c-a luat 9.50 la examen doar după ce pretenă-sa din grupă a luat 10 curat. Până atunci, era mulţumită…

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 115 queries in 0.542 s