în episodul 5 al primului sezon Homeland.
Bravo.
Luna: March 2014 (Pagina 1 din 2)
Articolul asta a inceput dupa ce-am vazut la Anne-Marie un titlu de la Harpers Bazaar, care suna cam asa: 11 Things Every Fashionable Woman Should Have by 30. Linkul aici.
Si mi-a amintit de mine, pe la 22-23, cand eu -cea la 30- eram ceva foarte indepartat si cum mi se parea ca voi fi fabuloasa la schimbarea prefixului. Imaginea asta venea la pachet cu niste lucruri, mirosuri si statuturi. Fara legatura cu lumea modei, ca nu ma pricep.
Acum, cand 30-ul imi face cu mana de tot mai aproape, urandu-mi un bun venit calduros, imaginile s-au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esentiale.
Inainte de orice, 30-ul e o binecuvantare. La fel ca 40, 50 … si 90. Si tot ce vine dupa. E doar timp in care omul sa invete sa iubeasca. Pe el insusi si pe cei din jur. Si sa se bucure. De el si de cei din jur. Nu fac parte din categoria domnisoarelor speriate de varsta si de timp. Nu mi-e frica de ridurile care-mi rasar in coltul ochilor si nici de dungile care-mi tradeaza incruntarea. Sa simtim si sa ne exprimam simtirea e normal, saraci cei care au uitat cum sa o faca. Nu mi-e teama de tineretul care vine din urma, ci mi-e drag de el. Si de ele. Nu cred in competitia dintre femei, ci in competitia dintr-o femeie. La fel cum niciodata nu mi-am comparat silueta cu cea a Andreei Raicu, ci intotdeauna blugii mei de acum cu cei din liceu. Oricat de dureros, macar ceva
mai realist.
Cat despre lucruri, cred tot mai mult ca si detinerea unor obiecte poate fi aducatoare de bucurii. Un parfum adevarat, de exemplu. Nu-l ai cum aprecia pana iti faci cumparaturile in duty free. Poate o vizita la Madison ar ajuta. As fi zis ca deschide ochii, desi implica si restul simturilor.
Acum două nopţi, după un coşmar olfactiv cu dinţi şi gingii în puroi, mă trezesc brusc la mine-n dormitor şi nu mai pot adormi. Nu am cuvinte să vă descriu putorile la care suntem supuşi ca dentişti. Rahatul proaspăt împrăştiat într-o budă publică face concurenţă strânsă, dar pierde în finală, fiindcă ăla pute de la distanţă.
Am văzut guri nespălate care au puterea de a umple o cameră întreagă de duhoare. Cel mai grav a fost un pacient care-a umplut parterul clinicii unde lucrez, sala de aşteptare, holul, cabinetul meu. Iar, la un moment dat, colega care lucrează la etaj a ieşit pe scări să mă întrebe ce naiba miroase în halul ăla!!! Putoarea urcase şi la ea.
Şi nu vă imaginaţi că la noi la cabinet vin doar homeleşi care nu-şi permit să dea 20 pence pe-un săpun. Tragedia se trage din pacienţii ăia gucci-gucii, care-ţi mută nasul de chanel când apar la orizont, dar Doamne feri să caşte gura. Ăia chiar n-au nici o scuză.
În fine, mă trezesc la miezul nopţii şi nu mai pot adormi. Simţeam că pute în cameră, parcă nici nu plecasem de la cabinet. Raţional, ştiam că n-are de unde veni putoarea pe la nasul meu decât din capul tot al meu… şi-am încercat să mă conving singură şi să adorm. Ba după o vreme de muncă de lămurire mi-am zis până şi faza aia, cu hai Miruno, după 7 minute sau cât, se instalează acomodarea aia, de oricum nu mai simţi nimic. Au trecut cred cât două acomodări, io nimic, somnul îmi sărise total, ba mă şi enervam când îl vedeam pe domnul iubit cum doarme ca pruncul, nemişcat, lângă mine.
Am deschis toate geamurile, de nici frig nu mi-a mai fost. Iubitul s-a trezit, a zis că ori sunt nebună, ori m-am pârţîit, că n-ar fi prima dată. :))) Înainte de-a termina de râs a şi adormit la loc, nici timp să-mi cer scuze n-am avut. Am închis geamurile şi m-am culcat la loc în ceea ce deja semăna din punct de vedere al temperaturii cu culcuşul boschetarilor din gară.
Episodul s-a repetat şi către dimineaţă, doar că de data asta, am adormit la loc. În putoarea din nasul sau din capul meu. Nici eu nu mai ştiu…
Ca un copil mic care face o prostie doar ca sa-ti atraga atentia, blogul meu a achizitionat niste virus. Ultimele 3 articole au fost publicate din draft, niste mizerii. Imi cer scuze tuturor celor carora le-am invadat inboxul astazi, se pare ca s-a trimis si ceva spam in
reader.
Intre timp, hoinaru a mesterit ceva minuni si cica temporizam situatia pana la … o noua tema.
Cica e 2014.
…şi nu ştie cum să zică. Un moment Kodak. Absolut! Cred că puţine lucruri bat la capitolul drăgălăşenie … un tată pus în situaţia de a-şi vedea fetiţa că nu mai are… 12 ani.
Cumva, cred că eu pentru el cam pe-acolo am rămas. Prin clasa a 5a. Ultima dată când am fost acasă, mi-a spus pe un ton foarte serios: “Tu eşi mică, tu nu înţelegi lucrurile astea! N-ai nici măcar 30 de ani.”
:))) Iar eu mă mărit anul ăsta.
Alte momente Kodak:
- Figura lui când mi-am luat prima pereche de chiloţi tanga şi i-a văzut puşi la uscat în baie. Trei fire sucite-ntr-un ghem dantelat, de nu ştiai ce-s. Atunci mi-a zis o glumă, că pe vremea lui, trebuia să dai chiloţii la o parte ca să vezi bucile, acum trebuie să dai bucile la o parte ca să vezi chiloţii. Iar pe mine m-a distrat mai mult cum suna “bucile” din gura lui tata decât ideea bancului propriu-zis. Şi m-am simţit “mare” nu fiindcă aveam chiloţi tanga, ci fiindcă deja ne spuneam cuvinte deocheate. (Tata e un domn şi nu vorbeşte urât nici în gând, probabil.)
- Mamaia, clasa a 4a. Primul costum de baie din două piese, că la topless renunţasem deja de pe la 6 ani. De parcă io eram Pamela Anderson în devenire. (Nimeni nu credea asta în afară de mine. Între timp, nici măcar nu mai sper) Adică, tot aşteptam… Şi mă simţeam obligată să domolesc dezamăgirea (sau mila?) celor din jur sub o pereche de bureţi mici, care nu se uscau nici cu slujbe după ce ieşeam din apă. Bureţii la costumele de baie sunt cea mai cretină invenţie dintotdeauna! Sfârcurile sunt sexy, dar asta am aflat-o mult mai târziu. Dar să revenim la tata. Niciodată n-o să-i uit faţa când m-a văzut în 2 piese. Tocmai ieşise din baie şi i s-a pus un nod în gât de ziceai că tună afară şi rămâne înnorat pe-ntreg concediul, deci putem pleca acasă.
- Când primul meu iubit mă conducea până la poartă, iar tata l-a prins într-o seară de l-a invitat la o ţuică şi-un Davidoff auriu. Iar eu mă minunam mai tare de cât e de şod el, adică tata, care ziceai că-i bucuros ca atunci când primeşti un pumn în stomac. În seara aia, cred că m-a şi pupat băiatul în sfârşit! prima dată, pesemne-a ştiut el, tata, de ce l-a servit cu ţuică şi nu apă de la robinet.
- Când i-am spus că mă mărit, nu l-am văzut, că era la telefon. Dar îmi imaginez o faţă de eliberare, în sfârşit o ia cineva şi pe fii-sa, că la cât de “bine” şi de mult găteşte, prognosticul era nefavorabil, vântul bătea în contră şi speranţele aveau deja puse parastase.
Ieri, de 8 martie, la telefon. Începe tata cu mare veselie, de-i auzeai zâmbetul prin glas:
Copile! La mulţi ani de ziua…
———
şi începe pauza. Iniţial, am crezut că e de respiraţie, deşi el a fost cel care m-a învăţat la grădiniţă să şi RESPIR când spun poezii la serbări şi să nu turui primul vers ca o stricată, iar rima s-o trag pe nas în loc aer. Deci eram la faza de
LA MULŢI ANI DE ZIUA… î …î …î
———
pauza deja devenea de gândire. A cui zi o fi astăzi, o fi uitat? De ce s-o fi complicat cu atribute-n genitiv. Doar primeam şi-un lamulţiani simplu.
L-am mai lăsat niţel, deşi vorbeam în roaming.
———
îîî… deja devenea distractiv şi momentul Kodak devenea video.
———
Mi s-a pus un mare mare rânjet pe moacă (ştiam că urmează ceva memorabil 😉 ), iar tata şi-a luat avânt, o gură de aer şi-a turuit în receptor:
de ziua… FETIŢELOR!
#:-S
am râs amândoi cu-nţelepciune şi am ştiut că eu niciodată n-o să am mai mult de doisprezece ani.
De vreo 6 ani sunt pe aşa-zisa “low information diet” şi mândră de asta. În afară de faptul că habar n-am cine-a mai violat pe cine, să zicem că veştile alea de prima pagină îşi găsesc drumul până la mine, la un moment dat. În rest, mi-e şi frică să nu-mi pornească radio în maşină, fiindcă nici englezii nu-s mai brezi când vine vorba de reclame stupide sau ştiri imbecile. Sunt mare fan Pasărea Colibri şi am 2 CDuri pe care le ascult pân-or să se strice (sper să nu cobesc!), în alternanţă cu nişte muzică irlandeză pentru
diversificarea bunei dispoziţii.
Doar că, mândria de mai sus a fost înlocuită, de la o vreme, de îngrijorarea sinceră pentru alte pericole ascunse prin casă. Faptul că mă aleg eu la ce să mă uit şi la CÂT să mă uit e o nenorocire aproape la fel de mare. Faptul că H e în perioadă de studiu intens (are un examen groaznic la vară iar eu mă străduiesc să fiu “cât mai invizibilă”) nu mă ajută prea tare. Pentru că eu trebuie să fiu distrată. Mă plictisesc repede şi pot face mai multe lucruri în acelaşi timp! Cum ar fi să văd filme şi să mănânc ciocolată 😀
Revenind la seriale. Cu cât mai bune şi cu cât mai multe sezoane, cu atât mai dăunătoare. Şi nu cred că greşesc dacă îndrăznesc să cred că vorbesc în numele mai multor fani House of Cards, Greys Anatomy, etc.
Îmi amintesc prima dată când am venit în contact cu conceptul ăsta de maraton de seriale. Mi-a fost distrus un weekend întreg, căci l-am petrecut la întuneric cu primul sezon din Prison Break. Pe principiul “doar inca un episod”. După care m-am jurat că pe mine nu mă mai prinzi la seriale cu şi despre băieţi frumoşi şi deştepţi!
Intre timp, am descoperit ca-mi place si mai mult sa vad seriale cu femei frumoase si bine imbracate. Zilele astea, cred ca sunt pe care sa-mi recunosc cele doua dependente majore: zaharul si serialele. Care combinate si administrate simultan se transforma intr-o nenorocire pentru minte si trup.
Deci, daca stiti ceva seriale faine si “addictive”, tineti-le pentru dusmani. Pe mine nu ma intereseaza. Nici macar cat “doar un episod”.
