Despre copii: e mult mai uşor să-i dresezi decât să-i educi

Sau cum principiile educaţiei moderne sunt de când lumea. De când lumea mea.

• Îmi amintesc când mama mi-a spus că şi dacă omor pe cineva vreodată, să merg să-i spun şi ea m-ajută. Că-s copilul ei şi mă iubeşte necondiţionat, indiferent ce prostie mare fac. Asta nu înseamnă că n-o să mă certe sau să-mi explice cât e de greşit, dar că tot ea îmi va plăti cei mai buni avocaţi din lume.
• Când mi-a venit ciclul prima dată, mama nu mi-a pus o banană într-o mână şi-un balon în cealaltă să mă înveţe lecţia despre sex. Pe aia o ştiam demult oricum. Când mi-a venit ciclul prima dată, mama mi-a spus că de-acum pot avea copii şi că ea abia aşteaptă momentul ăla. Că io numa’ să-l fac şi ea mi-l creşte cu cel mai mare drag! De la 13 ani îmi tot spune chestia asta.
• Când, la grădiniţă fiind, voiam să mă-nveţe careva să citesc şi să socotesc, tata s-a opus vehement. Zicea că fiecare lucru la vremea lui are un rost. Şi că toată viaţa voi şti să citesc şi să socotesc. Acum înţeleg că, dacă învăţam mai repede decât ceilalţi, nu ar fi fost un an câştigat, ci unul pierdut. Din copilăria aia primă, fără litere şi cifre, ci doar cu jocuri şi jucării.
• Când am dat prima teză la română, m-am umplut de alergii, atâtea emoţii am avut. Tata mi-a zis să mai ies şi eu pe-afară să bat mingea sau … să bat ceva. Şi s-o mai las încolo de şcoală că prea în fiecare zi mă duc.
• Când am luat primul 9 la mate, mi-a zis mama că, uite, ce urât arată în carnet. Atât.
• Când am luat primul 7, i-am certat pe toţi că nu mi-au spus ce e aia învăţat. Cum se face. Fiindcă eu nu ştiam că mai trebuie să mergi şi acasă să repeţi. Că până atunci, doar din clasă învăţam.
• Când am luat primul 4, nici nu mai ştiu cum a fost.
• Niciodată nu m-au întrebat dacă mi-am făcut lecţiile. De obicei, mi le făceam. Chiar dacă, uneori, în pauza de dinaintea orei.
• Niciodată n-am avut oră de întors acasă. Doar o singură chestie a zis tata, într-a 9a, când am ieşit prima dată în club. Şi am plecat de-acasă după ora 10. Nu mai ştiu ce a zis, ceva legat de cum se schimbă lucrurile. Ne era clar tuturor că eu cam creşteam.
• Şi-am profitat din plin de libertatea asta! De mă întorceam şi la 12 şi la 5 dimineaţa din oraş. Niciodată n-am avut oră de la ei. Fiindcă înţeleseserăm cu toţii că, dacă vreau să mă droghez ori să rămân însărcinată, nu am nevoie să fie trecut de miezul nopţii.
• Întotdeauna am ştiut (ca şi copil, zic) că dacă vreau să mă apuc de fumat, primesc bani de ţigări, numai să nu bag porcării gen Carpaţi.
• Niciodată n-am avut o alocaţie fixă ori bani de buzunar cu porţia. Rareori ceream, de obicei primeam. Nici în ziua de astăzi nu ştiu dacă ei, de fapt, ţineau socoteala câţi îmi dădeau.
• Când chiuleam de la şcoală, mama îmi scria adeverinţele medicale. Eu n-am chiulit ca să merg la biliard, ci ca să dorm mai mult dimineaţa. În clasa a 3a, când învăţătoarea noastră a intrat în concediu de maternitate şi suplinitoarea nu ştia că 50 e număr par, mai mult m-am uitat la desene animate pe RTL2 decât la tabla din clasă. În liceu, era un singur băiat în generaţie, care avea absenţe mai multe decât mine. Ca număr. Că ale mele erau integral motivate, ale lui… mai puţine. Pe dirigul de la vremea aia l-am adus la disperare, că mama nici la şedinţele cu părinţii nu se ducea. Unde, la noi în liceu, se purta dezvoltarea personală a relaţiei părinţilor cu profesorii. Că na. Mama avea o relaţie profesională: ea-mi semna adeverinţele, dirigul o bălăcărea, după care încercuia absenţele. Asta, până când s-a săturat să o tot sune pe mama, care tot timpul era de partea mea şi îi spunea că ea nu mă lasă la şcoală dacă-mi curge un pic nasul, că preferă să rămân acasă o zi, decât să răcesc mai rău şi să lipsesc de la şcoală o săptămână. “N-am dreptate, domnule diriginte” zicea mama de până şi mie îmi venea să cred. Îl calma pe om pentru măcar vreo 2 luni. După care, o luam de la capăt. Până când dirigul mi-a zis că regulă nouă: nu mai poate accepta adeverinţe de la mama. LOL. Şi i-am dus teancuri scrise tot de ea, doar cu alt nume de familie pe parafă.
• Cred că ai mei au ştiut dintotdeauna că singura modalitate de educaţie e să rămână întotdeauna de partea mea. Şi că informaţia e puterea, iar cea mai sigură sursă de informaţie despre copilul lor era chiar copilul însuşi. Nu ştiu cine le-o fi spus.
• Cea mai dură ameninţare din partea mamei era că ne stricăm prietenia. Iar eu mi-am dat seama destul de repede că toată bunăstarea

  mea depinde de asta. Că nu mi se poate întâmpla nimic rău pe lumea asta, atâta timp cât mama şi tata sunt de partea mea. Şi că principala condiţie pentru a păstra prietenia era onestitatea mea. Pe care mama n-a luat-o ca din oficiu, ci a câştigat-o în timp. Ea a fost prima care mi-a povestit lucruri intime despre ea, sentimente, probleme şi bucurii. Ca unui om mare, pe limba unui om mic.

• Nu m-au obligat să joc tenis, deşi tata e mare pasionat. Şi talentat. Nici să citesc cărţi, deşi mama la un moment dat a încercat să mă mituiască. Nu am fost impresionată. Nu m-au obligat să beau suc de portocale şi nici coca cola, pe vremea când era o raritate, nu o otravă. Nu m-au obligat să mănânc sarmale, chifteluţe sau drob de miel. Nici nu mi-au cumpărat papuci cu toc şi talpă într-a şasea deşi am plâns 3 zile non-stop.
• În rest, mi-au luat cam tot ce mi-am dorit (şi nu-mi nenorocea spatele). Fără să merit: un stilou exagerat de scump, prin clasa a 7-a. Ştiu că unele fete încă-şi doreau păpuşi, iar altele cărţi la vârsta aia; eu am văzut un stilou scump într-o vitrină şi m-am îndrăgostit fără să vreau. Mergeam zilnic să-l admir, în drum de la şcoală. Până când într-o zi a dispărut, de m-am dus acasă plângând. Un pic mai târziu, aveam să aflu cine-l cumpărase.
• Când am împlinit 10 ani, mi-au luat căsuţă Barbie de la Centralul din Cluj. A costat atât de mulţi bani, că până şi mie pe atunci parcă mi-a părut rău că-i prea scumpă.
• În facultate, mi-au luat maşină fără să ştiu, de parcă mie-mi trebuia motorizare la scară.
• M-au lăsat în toate excursiile organizate şi singură cu avionul transatlantic, la 15 ani.

Şi cel mai important, nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată generând sentimentul ăla că ţi-e ruşine cu tine (deşi are mama o poveste cu mine într-o rochiţă curată, cu şorţuleţ şi ştrămpănei curaţi şi apoi imediat pişaţi de sus şi până jos, de… pe asta noroc că nu mi-o amintesc!). Sau că eşti singur pe lume.

Mi-au dat încredere că tot timpul există o soluţie şi au continuat să aibă încredere chiar şi atunci când nu înţelegeau de ce. Cum a fost mutarea la Bucureşti. Sau plecatul în Anglia.

——————————

Părinţii mei nu ştiau de Alfie Kohn pe vremea mea. Noroc că au avut un instinct bun şi o minte deschisă. Şi o fată cuminte, de ce să fim modeşti 😉

Glumesc. Vedeţi aici emisiunea asta, care demolează principiul “pedeapsă/recompensă” în educarea unui copil de succes. Şi promovează iubirea necondiţionată. Deşi e mult mai uşor să dresezi decât să educi. Garantat 100%.

(via Cristina Stănciulescu)

foto