Despre copii: e mult mai uşor să-i dresezi decât să-i educi

Sau cum principiile educaţiei moderne sunt de când lumea. De când lumea mea.

20130410-205616

  • Îmi amintesc când mama mi-a spus că şi dacă omor pe cineva vreodată, să merg să-i spun şi ea m-ajută. Că-s copilul ei şi mă iubeşte necondiţionat, indiferent ce prostie mare fac. Asta nu înseamnă că n-o să mă certe sau să-mi explice cât e de greşit, dar că tot ea îmi va plăti cei mai buni avocaţi din lume.
  • Când mi-a venit ciclul prima dată, mama nu mi-a pus o banană într-o mână şi-un balon în cealaltă să mă înveţe lecţia despre sex. Pe aia o ştiam demult oricum. Când mi-a venit ciclul prima dată, mama mi-a spus că de-acum pot avea copii şi că ea abia aşteaptă momentul ăla. Că io numa’ să-l fac şi ea mi-l creşte cu cel mai mare drag! De la 13 ani îmi tot spune chestia asta.
  • Când, la grădiniţă fiind, voiam să mă-nveţe careva să citesc şi să socotesc, tata s-a opus vehement. Zicea că fiecare lucru la vremea lui are un rost. Şi că toată viaţa voi şti să citesc şi să socotesc. Acum înţeleg că, dacă învăţam mai repede decât ceilalţi, nu ar fi fost un an câştigat, ci unul pierdut. Din copilăria aia primă, fără litere şi cifre, ci doar cu jocuri şi jucării.
  • Când am dat prima teză la română, m-am umplut de alergii, atâtea emoţii am avut. Tata mi-a zis să mai ies şi eu pe-afară să bat mingea sau … să bat ceva. Şi s-o mai las încolo de şcoală că prea în fiecare zi mă duc.
  • Când am luat primul 9 la mate, mi-a zis mama că, uite, ce urât arată în carnet. Atât.
  • Când am luat primul 7, i-am certat pe toţi că nu mi-au spus ce e aia învăţat. Cum se face. Fiindcă eu nu ştiam că mai trebuie să mergi şi acasă să repeţi. Că până atunci, doar din clasă învăţam.
  • Când am luat primul 4, nici nu mai ştiu cum a fost.
  • Niciodată nu m-au întrebat dacă mi-am făcut lecţiile. De obicei, mi le făceam. Chiar dacă, uneori, în pauza de dinaintea orei.
  • Niciodată n-am avut oră de întors acasă. Doar o singură chestie a zis tata, într-a 9a, când am ieşit prima dată în club. Şi am plecat de-acasă după ora 10. Nu mai ştiu ce a zis, ceva legat de cum se schimbă lucrurile. Ne era clar tuturor că eu cam creşteam.
  • Şi-am profitat din plin de libertatea asta! De mă întorceam şi la 12 şi la 5 dimineaţa din oraş. Niciodată n-am avut oră de la ei. Fiindcă înţeleseserăm cu toţii că, dacă vreau să mă droghez ori să rămân însărcinată, nu am nevoie să fie trecut de miezul nopţii.
  • Întotdeauna am ştiut (ca şi copil, zic) că dacă vreau să mă apuc de fumat, primesc bani de ţigări, numai să nu bag porcării gen Carpaţi.
  • Niciodată n-am avut o alocaţie fixă ori bani de buzunar cu porţia. Rareori ceream, de obicei primeam. Nici în ziua de astăzi nu ştiu dacă ei, de fapt, ţineau socoteala câţi îmi dădeau.
  • Când chiuleam de la şcoală, mama îmi scria adeverinţele medicale. Eu n-am chiulit ca să merg la biliard, ci ca să dorm mai mult dimineaţa. În clasa a 3a, când învăţătoarea noastră a intrat în concediu de maternitate şi suplinitoarea nu ştia că 50 e număr par, mai mult m-am uitat la desene animate pe RTL2 decât la tabla din clasă. În liceu, era un singur băiat în generaţie, care avea absenţe mai multe decât mine. Ca număr. Că ale mele erau integral motivate, ale lui… mai puţine. Pe dirigul de la vremea aia l-am adus la disperare, că mama nici la şedinţele cu părinţii nu se ducea. Unde, la noi în liceu, se purta dezvoltarea personală a relaţiei părinţilor cu profesorii. Că na. Mama avea o relaţie profesională: ea-mi semna adeverinţele, dirigul o bălăcărea, după care încercuia absenţele. Asta, până când s-a săturat să o tot sune pe mama, care tot timpul era de partea mea şi îi spunea că ea nu mă lasă la şcoală dacă-mi curge un pic nasul, că preferă să rămân acasă o zi, decât să răcesc mai rău şi să lipsesc de la şcoală o săptămână. “N-am dreptate, domnule diriginte” zicea mama de până şi mie îmi venea să cred. Îl calma pe om pentru măcar vreo 2 luni. După care, o luam de la capăt. Până când dirigul mi-a zis că regulă nouă: nu mai poate accepta adeverinţe de la mama. LOL. Şi i-am dus teancuri scrise tot de ea, doar cu alt nume de familie pe parafă.
  • Cred că ai mei au ştiut dintotdeauna că singura modalitate de educaţie e să rămână întotdeauna de partea mea. Şi că informaţia e puterea, iar cea mai sigură sursă de informaţie despre copilul lor era chiar copilul însuşi. Nu ştiu cine le-o fi spus.
  • Cea mai dură ameninţare din partea mamei era că ne stricăm prietenia. Iar eu mi-am dat seama destul de repede că toată bunăstarea

    mea depinde de asta. Că nu mi se poate întâmpla nimic rău pe lumea asta, atâta timp cât mama şi tata sunt de partea mea. Şi că principala condiţie pentru a păstra prietenia era onestitatea mea. Pe care mama n-a luat-o ca din oficiu, ci a câştigat-o în timp. Ea a fost prima care mi-a povestit lucruri intime despre ea, sentimente, probleme şi bucurii. Ca unui om mare, pe limba unui om mic.

  • Nu m-au obligat să joc tenis, deşi tata e mare pasionat. Şi talentat. Nici să citesc cărţi, deşi mama la un moment dat a încercat să mă mituiască. Nu am fost impresionată. Nu m-au obligat să beau suc de portocale şi nici coca cola, pe vremea când era o raritate, nu o otravă. Nu m-au obligat să mănânc sarmale, chifteluţe sau drob de miel. Nici nu mi-au cumpărat papuci cu toc şi talpă într-a şasea deşi am plâns 3 zile non-stop.
  • În rest, mi-au luat cam tot ce mi-am dorit (şi nu-mi nenorocea spatele). Fără să merit: un stilou exagerat de scump, prin clasa a 7-a. Ştiu că unele fete încă-şi doreau păpuşi, iar altele cărţi la vârsta aia; eu am văzut un stilou scump într-o vitrină şi m-am îndrăgostit fără să vreau. Mergeam zilnic să-l admir, în drum de la şcoală. Până când într-o zi a dispărut, de m-am dus acasă plângând. Un pic mai târziu, aveam să aflu cine-l cumpărase.
  • Când am împlinit 10 ani, mi-au luat căsuţă Barbie de la Centralul din Cluj. A costat atât de mulţi bani, că până şi mie pe atunci parcă mi-a părut rău că-i prea scumpă.
  • În facultate, mi-au luat maşină fără să ştiu, de parcă mie-mi trebuia motorizare la scară.
  • M-au lăsat în toate excursiile organizate şi singură cu avionul transatlantic, la 15 ani.

Şi cel mai important, nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată generând sentimentul ăla că ţi-e ruşine cu tine (deşi are mama o poveste cu mine într-o rochiţă curată, cu şorţuleţ şi ştrămpănei curaţi şi apoi imediat pişaţi de sus şi până jos, de… pe asta noroc că nu mi-o amintesc!). Sau că eşti singur pe lume.

Mi-au dat încredere că tot timpul există o soluţie şi au continuat să aibă încredere chiar şi atunci când nu înţelegeau de ce. Cum a fost mutarea la Bucureşti. Sau plecatul în Anglia.

——————————

Părinţii mei nu ştiau de Alfie Kohn pe vremea mea. Noroc că au avut un instinct bun şi o minte deschisă. Şi o fată cuminte, de ce să fim modeşti 😉

Glumesc. Vedeţi aici emisiunea asta, care demolează principiul “pedeapsă/recompensă” în educarea unui copil de succes. Şi promovează iubirea necondiţionată. Deşi e mult mai uşor să dresezi decât să educi. Garantat 100%.

(via Cristina Stănciulescu)

foto

Articolul anterior

Valoarea banului muncit de altul

Articolul următor

Viaţa ca statul la coada greşită

25 Comentarii

  1. Maddie

    Desi si eu am fost crescuta intr-un spirit de iubire neconditionata, cauzele au fost putin altele. Frate-miu a fost diagnosticat cu diabet zaharat la foarte mare apropiere de moarte si asta i-a facut pe ai mei sa-si dea seama ca meritele sunt mai putin importante decat copiii. Mama m-a certat o singura data cand aveam 6 ani si n-am vrut sa-mi cer scuze cnd am lovit o femeie in cap, din greseala, cu minge medicinala (din aia de 4 kg). A ras si ea cu mine cand am ajuns acasa si i-am explicat ca nu mi-a parut rau deloc ca am lovit-o pentru ca era rautacioasa si nu-mi placea de ea. 4 facultati incepute si neterminate mai tarziu, mama si tata inca ma sustin neconditionat (poate in speranta ca o voi termina pe a 5-a) si nu mi-au cerut niciodata sa fac ceva numai de dragul satisfactiei lor. Insa din povestile fratelui meu, nu a fost la fel si pentru el in primii 14 ani de viata, si cred ca se vede diferenta de abordare in personalitatile noastre. El e inca traumatizat ca tata nu va fi niciodata mandru de el, pe cand eu stiu ca tata ma iubeste indiferent de ce voi ajunge cand voi fi mare (si am 25 de ani deja).

    0
  2. Maddie, iubirea şi mândria sunt 2 chestii diferite. Nici de mine nu cred că a fost tata mândru prea des, de înţeles nici acum nu cred că mă înţelege, însă, cu toate astea, întotdeauna m-a susţinut. De fapt, cred că marea lui iubire faţă de mine nu l-a lăsat să se opună chiar dacă uneoi îi venea. Până am ajuns eu să pricep şi să apreciez treaba asta a durat nişte timp şi câteva lacrimi.

    Apoi, n-am zis că liberul la libertate sau libertatea fără număr e metoda ideală, perfectă, infailibiă. N-am zis că eu n-am avut încercări, greutăţi, Dileme. Încă le mai am. Nu suntem noi copiii perfecţi, la fel cum nici ei nu sunt părinţii perfecţi.
    Doar că unii se străduiesc mai mult decât alţii, asta e clar. Fiindcă e mult mai uşor să ameninţi un copil lipsit de apărare şi să-l controlezi prin intermediul fricii decât să-i explici până-l convingi să tragă singur o concluzie sănătoasă.

    Şi ce dacă-s 5 facultăţi? Crezi că ar fi fost mai bine s-o termini pe prima sau pe-a doua şi, în loc să iroseşti doar 1-2 ani cu ea, să-ţi iroseşti tot restul vieţii?

    0
  3. Vai cat de fain povestesti despre familia ta, Miruna! Asta este tipologia de familie si iubirea neconditionata cu care merita orice copil sa creasca! Felicitari parintilor tai pentru educatia aleasa si dragostea cu care te-au crecut!

    0
  4. Fara nici o urma de malitiozitate, cred ca motivarile pe care ti le semna mama ta fara ca tu sa ai nevoie de ele, nu sint nici dovada de dragoste, nici de buna educatie. A-i da de inteles copilului ca e ok sa nu ai chef de scoala si sa dormi, ca mami rezolva, NU mi se pare ca aduce cu sine valori pozitive.

    In rest, tot respectul pentru ai tai si felul in care au ales sa iti respecte opiniile si libertatea.

    0
    • Roşu vertical, da, tare rău mi-au prins zilele alea de chiul. Poate dac-aş fi mers mai mult la şcoală, m-aş fi săturat mai repede de învăţat şi n-aş mai fi suferit atâta c-am intrat prima la liceu şi prietenele mele s-au supărat.
      Şi poate, dacă m-aş fi săturat mai repede de învăţat, aş fi făcut o şcoală de muzică şi dans care măcar să dureze mai puţin decât o veşnicie.
      Da, sunt de acord că motivările alea au fost o foarte proastă educaţie. Dacă mi-ar fi băgat şcoala pe gât, precis mi s-ar fi făcut greaţă de ea mult mai devreme.

      0
  5. parintii ti au fost foarte intelepti si te-au crescut libera si fericita. pitini au sansa asta. sper ca eu sa nu gresec cu copiii mei, am obiceiul sa-i supraprotejez. stiu ca gresesc asa ca incerc sa ma educ.

    0
  6. Ceea ce povestești tu, Miruna, e un caz extrem de fericit. Ești o norocoasă că părinții tăi au avut instinctul de-a face lucrurile așa, fără cărți sau discursuri motivaționale. Dar… și eu un mare DAR, toate îndrumările și programele și cărțile, sunt pentru restul, cei mulți, care au nevoie să li se arate direcția… Din păcate, eu simt că e extrem de greu de corectat ceva ce ai învățat de când te-ai născut. Oricât ai zice – eu nu am să fac așa – tot rămâne în tine o parte din modelul copiat de la părinți, tot rămân urmele unei copilării aiurea și o transmiți mai departe copilului tău. Vestea bună e că, dacă ești măcar conștient de asta, cu toate traumele rămase în tine, faci pe dracu în patru ca să-ți iasă ție mai bine… dai tot ce poți și zi de zi e o luptă pentru ca tu să fii capabil să-i arăți copilului tău ceea ce tu nici nu știai că există – iubire necondiționată.
    Așadar, nu e ușor deloc să citești o carte sau să asculți un discurs – da, am cartea acasă! – și să spui – așa voi face! Nu, e o bătălie continuă… de exemplu, eu pot doar spera că, atunci când Puștiul va fi mare, o să spună măcar pe jumătate așa cum spui tu de părinții tăi…

    Zi faină!!!

    0
  7. Cris

    Ce m-au dat emotiile cand am citit articolul acesta 🙂 pt ca mama a facut la fel ca mama ta, si sper sa pot sa ii arat mereu cat de recunoscatoare sunt pt tot.

    0
  8. Loredana, eu stiu ca e mult mai usor de citit si scris decat de pus in practica! Tine minte ca eu nu am copii inca si tare mi-e ca nu voi putea fi la fel de grozava ca parintii mei…

    0
  9. Funny, sotia mea e mare fan si a ajutat la introducerea lui Alfie in Romania. Sunt o multime articole si traduceri(cu acordul scris al autorului) din Alfie pe blogul ei: http://homeschooling.urbankid.ro/category/articole-de-alfie-kohn/

    L-am cunoscut si eu, e “camera shy”, cel putin.

    Ai avut noroc cu parintii tai, altora lucrurile astea nu le vin atat de natural!

    0
  10. SA STII CA I MARE PARTE CAM LA FEL AU PROCEDAT SI PARINTII MEI, IN LIMITELE MATERIALE, BINEINTELES, DAR DE LA MAMA AM PRIETENIE ADEVARATA, UMAR PE CARE SA PLANG, SFATURI BUNE , COMPLICE LA MULTE DIN PROSTIILE PE CARE LE-AM FACUT SI ESTE FOARTE FRUMOS…APROAPE CA L-AM CORUPT SI PE TATAL MEU SA INTRE IN “CLUBUL” NOSTRU…ASTA SE INTAMPLA IN CAZUL MEU, CU FRATELE MEU NU A FUNCTIONAT DELOC ACEASTA METODA, CA DREPT DOVADA EL ESTE CERTAT CU TOATA FAMILIA…

    0
  11. mihaela

    De ce crezi ca o scoala de dans sau muzica nu dureaza o vesnicie? Crezi ca au terminat cu invatatul dupa terminarea scolii? Te inseli.

    0
  12. Of, Mihaela, unde dai şi unde crapă…

    0
  13. Dresatul e pentru animale, iar educatia pentru oameni. Sa nu se confunde.

    0
  14. Ce urat suna titlul..dar cam asa este, si important este sa le serveasca la ceva tratamentul acesta din copilarie, in binele lor!

    0
  15. liana

    Dresat, educat…pana la urma e tot un drac.Da si asta ceva gen incredere sau nu, tupeu sau nu, relaxare au ba.Dar in timp poate ca se mai rezolva.Un parinte NU poate face decat ceea ce stie, ceea ce-l duce si pe el capul, plus ca noi suntem copiii parintilor nostri iar nu ai altora…de cele mai multe ori 🙂
    Materialul clientului, aia conteaza cel mai mult…

    0
  16. Geo

    Altfel spus, trebuie să existe un echilibru între dragoste şi disciplină/educaţie. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi hotărâre, între dragoste şi hotarare. Să nu ne fie teamă să fim hotarati atunci când e nevoie; la fel, să nu ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copil.
    Pentru a evita conflictele inutile, fiecare părinte trebuie să înţeleagă diferenţa dintre pedeapsă şi disciplină. Pedeapsa e o sancţiune aplicată unui copil care a făcut un lucru rău. Ea implică experienţa durerii, a pierderii, a suferinţei provocate de greşeala pe care a făcut-o copilul, astfel că poate crea cadrul conflictelor din familie.
    Disciplina reprezintă un proces de învăţare, care duce la prevenirea sau la rezolvarea conflictelor. Scopurile ei sunt să-i înveţe pe copii autodisciplinarea şi să rezolve conflictele iminente. În timp ce pedeapsa e aplicată în mod arbitrar, disciplina se raportează direct la comportamentul nepotrivit al copilului.
    Părinţii trebuie să conserve şi să clădească valoarea de sine a copilului. Copiii noştri vor deveni exact ceea ce cred că sunt. Dacă se simt fără valoare, nedoriţi, incompetenţi, aceste simţăminte sunt ca un scenariu pentru viitor, pe care ei tind să-l urmeze în viaţă. Dar atunci când se simt doriţi, deosebiţi şi responsabili, nu există nici o limită pe care să nu o poată atinge.
    Înainte să vorbeşti unui copil, ar fi bine sa te gândeşti cum te-ai simţi dacă acele cuvinte ţi-ar fi adresate ţie.

    0
  17. Kerr

    Un articol in The Telegraph ieri, cumva pe aceeasi tema.

    http://www.telegraph.co.uk/women/mother-tongue/10636279/Have-Swedens-permissive-parents-given-birth-to-a-generation-of-monsters.html

    Emisiunea Garantat 100% cu Alfie Kohn spune ceva nou romanilor, desi nu neaparat valid sau valoros. Mesajul ar fi probabil “nu-ti conditiona dragostea printr-un targ cu copiii”. Scotand din ecuatie pedeapsa fizica si santajul sentimental (doua componente majore ale educatiei est-europene) ramane totusi conditionarea.
    Ideea unui parinte care intelege mici placeri (chiulitul de la ore) nu este incompatibila cu ideea unui parinte bun care impune o regula de netrecut, un principiu in care crede si pe care totusi copilul il percepe ca nedrept.

    Cred ca ruta ideala este castigarea increderii copilului prin a-i arata ca niciodata nu-l minti si niciodata nu-i impui o restrictie fara explicatie. Consecinta ar fi ca in momentul in care – cu buna credinta – parintele alege sa impuna o regula neplacuta copilului, comportamentul precedent in relatia lor va valida cumva alegerea parintelui. Sunt convins ca multi dintre noi carora ne-au fost impuse reguli in copilarie/adolescenta vedem acum rezonul din spatele actiunii parintelui. S-ar putea argumenta ca acceptarea noastra de azi e datorata conditionarii sa acceptam situatia de fapt.
    In replica, ar trebui poate sa avem incredere in capacitatea noastra de judecata ca adulti si sa alegem ce simtim ca am primit bun din educatia noastra.

    Parintii permisivi – cu copii intelegatori ca Miruna 🙂 – si parintii care impun reguli rezonabile nu se exclud reciproc din categoria “alor buni”. In contrapartida, parintii care aleg sa nu intervina in educatia copiilor probabil isi iau un risc cde nu merita luat (vezi articolul).

    Oricum, totul suna asa de pretentios… Sper sa gasesc calea aia buna pentru pustiul meu de 11 luni :o)

    0
  18. adriana

    Oh!la chance!

    0
  19. dresajul tine de educatie, copilul trebui lasat sa se educe singur si sa faca propriile greseli

    0
  20. Cristian

    Miruna..faina poveste si ma regasesc in ea…in multe fraze..mai ales in ceea cu fumatul..mi-au zis: fiule..daca vrei sa fumezi..noi nu ne opunem..nu e bine..sa fumezi..dar noi nu suntem cel mai bun exemplu pentru tine (ei si atunci si acum inca fumeaza) dar sa ne zici cand nu ai bani ca iti luam noi sau macar iti dam bani de tigari de calitate..nu carpati..sau jidan (tigari gen trabuc). Mi-a placut de ei..si cu taica-meo (cu care nu prea sunt pe aceeasi lungime de unda) care mi-a zis..ca and I quote: pentru tine si sorata moarte de om as face daca ati patii ceva..din cauza altcuiva….si multe alte chestii. Tata imi dadea scutiri..mama bani. Acum e randul meu sa ii ajut pe ei..

    0
  21. Sorina

    Te citesc de 2-3 zile….seara, inainte de culcare. Am luat-o in sens invers…asa ca te descopar incet-incet. 🙂
    Ma relaxeaza mai mult decat o carte buna. Zambesc adeseori in urma postarilor tale si ma scufund in ganduri, de ma mustra iubitul meu ca il ignor 😀 “dar ce citesti tu acolo atat de interesant???” si mormai ceva fara sens si trec mai departe….pana adorm…ieri am invatat despre periuta electrica si mi-am masat pentru prima data cu grija gingiile. Pana ieri, doar le spalam…:-)
    Postarea aceasta m-a miscat insa cel mai mult. M-a facut sa iti respect parintii si pe tine si mai mult.
    Felicitari pentru modul in care ii iubesti, ii respecti si le arati recunostinta pentru ceea ce au facut pentru tine. Dragostea neconditionata este cel mai de pret sentiment intre parinti si copii, iar sprijinul lor din ‘umbra’ este fundamentul dezvoltarii personale, emotionale si sociale al viitorilor adulti.. Va vad ca o echipa, Team Family 🙂 Grozav! Ma duc sa mai citesc putin.

    0

Leave a Reply

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 137 queries in 0.365 s