Din dramele unui dentist tânăr

Later edit: Fetiţa din ultimele paragrafe a fost bine, a dormit ieri-noapte, probabil medicamentele încep să-şi facă efectul. Am vorbit azi cu mama ei, toată lumea era odihnită şi mult mai fericită. Cică mai vin să mă vadă după ce scot dintele buclucaş.

Sistemul de sănătate din UK e cu bune şi rele, bune per total, rele dacă le iei la puricat. Cred că v-am mai povestit cum aveam o urgenţă medicală, am sunat la medicul de familie (aici te repartizează în funcţie de domiciliu, cam cum e cu biserica la noi, aparţii de parohia cutare, aici aparţii de medicul cutare.), deci am sunat pentru o programare. Repet, era urgenţă. Mi-a zis că nu mă poate programa până nu mă înscriu la el, ok, fair enough cum zice englezul, să mă înscriu deci. Să completez un formular de pe net cu datele mele. Păi şi să duc formularul personal înainte de a-mi face programarea. Păi nu se poate face programarea şi aduc formularul completat când vin personal la programare? Nu. Întâi personal cu formularul şi mutra, apoi abia personal la programare. Ce fac cu urgenţa între timp? Ori mor ori îmi trece.

Ei, mi-a trecut. Iar când mi-a venit rândul la programare, vreo 2 săptămâni după “durerile facerii”, am întârziat 5 minute, de fapt, am sunat să anunţ că ajung cu 5 minute mai târziu (avusesem o extracţie ca toate extracţiile când te grăbeşti, care s-a transformat în chirurgicală şi n-am putut pleca să las ciotul în pacient. Deşi-mi terminasem programul şi eu şi asistenta şi recepţionista.). Deci am sunat. Mi-a zis că nu mă mai poate primi dacă nu-s punctuală, că consultaţia e oricum de 10 minute, iar cu cele 5 ale mele întârziate, deja -nu-i aşa- e jumătate de consultaţie dusă pe apa Sâmbetei. Baba de la telefon nu mi-a zis cu cuvintele astea, deşi eu cacofonia am lăsat-o intenţionat. Fair enough, mi-am zis în engleză şi multe alte vorbe în română. Pe care, nu-i aşa, vi le imaginaţi şi singuri.

Ăsta e sistemul de sănătate de aici. Zilele trecute, când a fost mama la mine şi au văzut ăştia cât îi sună telefonul şi au tot întrebat că cine tot sună atâta şi mama a zis că pacienţii, s-au stricat oamenii de râs, cică hahaha, ce comic, să ai medicul tău personal!!! Aceeaşi reacţie de râs şi când m-am trezit cu un românaş consătean întâmplător de-al meu că mă sună duminică seara că-l doare. Nu l-am putut ajuta prin telefon, am încercat a doua zi în cabinet. Dar oricum asistenta mea şi toate celelalte mi-au spus că sunt nebună să dau pacientului numărul meu personal de telefon.

Ieri o prietenă româncă a fost în Sheffield la dentist. (Mai vreţi să vă povestesc, adică, mai puteţi?) Avea o urgenţă, la mine nu putea veni că e cabinetul prea departe pentru bicicleta ei combinată cu durerea de măsea, deci s-a dus la altul. După care i-a venit să plece din Anglia de tot, să se întoarcă în România de tot, nu numai la dentist. Fiindcă cică nici 5 minute nu s-a uitat la ea, până să se dezmeticească i-a şi vârât un ceva în dinte şi până să zică hello/la revedere, hop s-a şi trezit afară din cabinet. De mai bine-şi lua bicicleta după gât şi se deplasa pe jos până la mine, poate-i făceam şi o cafea, deşi mă îndoiesc că aş fi avut timp.

Ăsta-i sistemul.

Oamenii sunt obişnuiţi, cei care vor alt tratament merg în privat. Acolo plătesc sume onorabile. Corect. Dacă vrei să te pupe şi-n f**d, plăteşti. Dacă nu, te obişnuieşti. Per total, sistemul funcţionează, deşi se mai împiedică uneori, în general are statistici, date şi studii şi caută mereu să se îmbunătăţească.

Şi să vedeţi acum, dacă mai rezistaţi, normal. Fără legătură cu sistemul, ci cu mine, ca dentist cu inimă, nu cu roboţeala din program. Durerea din ochii unui nevinovat.

O copiluţă de 4 ani. Cu durere de măsea. Atâta m-a impresionat. La 4 ani, avea o durere din aia, nu isterică de urlete şi ţipete, ci de om în suferinţă gravă, cu ochii stinşi şi buzele căzute. Mi-am amintit că are 4 ani doar când asistenta a întrebat-o ceva de Albă-ca-Zăpada şi i s-a luminat chipul preţ de o secundă. N-are rost să vă fac tabloul clinic. Doar vă pot spune că m-a lăsat să-i fac injecţie. Injecţie din aia care ştiu că doare, oricâte rugăciuni ai face înainte. Doar că după aia nu m-a mai lăsat să-i fac nimic, normal, s-a speriat micuţa. Am încercat un ceas să-i explic exact fiecare pas şi tot ce se întâmplă, doar-doar pot ajunge s-o conving. Şi s-o eliberez de durere. Doar confuzia a venit după injecţie, când anestezia i-a amorţit durerea şi n-a mai vrut decât să se culce. Nu dormise de vreo 2 nopţi.

La 2 ore, mamă-sa mă suna disperată că o doare de crapă şi să-i fac ceva. Ne-am luptat să-i facem rost de o programare pentru sedare, dintele ăla trebuie scos, copilul ăla trebuie să doarmă. Înainte să plece din cabinet, mamă-sa a început cu certuri şi ameninţări, că vede ea ce-i face acasă (altă suferindă nedormită de la durerea de măsea a lu’ fii-sa), asta mică s-a lipit de uşă, stătea nemişcată. Nevinovată. Mi-a părut un rău până la stele şi-napoi şi i-am zis că nu o pot ajuta, dacă nu mă lasă. Că dintele se va trezi din “somnul ăsta amorţit”, că va fi o senzaţie ciudată, după care va începe din nou să o doară. M-am simţit aproape ca un oncolog care comunică un diagnostic sumbru unui pacient care nu chiar înţelege c-o să moară.

Şi-am trimis-o acasă, cu o mamă prea obosită şi nervoasă ca să-şi mai poată ajuta fata, am abandonat-o într-un fel care încă mă face să mă simt responsabilă. Şi tristă. Fiindcă ştiu că probabil nici la ora asta nu doarme, programarea aia la sedare e mâine şi abia aştept s-o sun să aflu dacă au tratat-o. Că nu-nţelege, la 4 ani, nu e tocmai vina ei. Că o doare… nici atâta.

Din dramele unui dentist tânăr. De asta nu pot să dorm.

foto