Două filme şi o blondă

Probabil ar fi trebuit să scriu articolul ăsta înainte de weekend, dar recomandările bune-s primite oricând, aşa-i? Deci ţineţi minte, când vă plictisiţi şi vă e dor de un film uşureanu-iubireanu, reveniţi aici.

Weekend-ul ăsta la mine a marcat finalul unei săptămâni obositoare (că tot ce e peste un eveniment/zi mă epuizează psihic, nici nu-mi vine să cred că era o vreme când făceam şcoală, două joburi plus blogging, în aceleaşi 24 de ceasuri care acum nu-mi mai ajung). Iubitul meu învaţă de zor, săptămâna viitoare are un examen important, cel de ieşire din specialitate. Şi dincolo de faptul că nu-mi vine să cred, că nu ştiu unde-am pus tot timpul care-a trecut de când ne plimbam ca doi necunoscuţi prin bălţile Clujului, dincolo de faptul că a crescut sub ochii mei, că ne-am schimbat concepte şi principii împreună fără să ne dăm seama, dincolo de toate astea,am încercat să fiu invizibilă zilele astea, ca să-l las cu cărţile lui, cu foile şi atlasele şi craniile. Pe ăsta din plastic l-am botezat şi i-am oferit un loc permanent pe masa noastră.

Am văzut două filme, mi-au plăcut şi-am zis să vă spun şi dv.

“Before sunrise” cred că l-am mai văzut, deşi nu l-am ţinut minte. E un film de dragoste, despre farmecul prezentului iubirii. E despre tot ceea ce e mai important între 2 oameni: Acum-ul. Despre doi tineri care se întâlnesc absolut întâmplător, petrec o noapte pe străzile Vienei, o noapte în care se descoperă, fără intenţii, fără interese, fără aşteptări. Mi-a amintit atât de mult filmul ăsta despre cum erau întâlnirile noastre la început, când nimeni n-avea nimic de pierdut, nici sentimente, nici orgolii, ci doar de câştigat, atât de mult de câştigat! Filmul e superb jucat, atât de natural, încât uneori te întrebi dacă oare scenaristul nu e numai inventat, iar morala e minunată. Nu vă spun cum se termină, fiindcă nici nu cred că mai contează. Singurul lucru important în filmul ăsta e prezentul. Iar după câteva dezamăgiri personale şi decepţii în viitorul iubirii, după hotărârea certă de a nu mai crede în prinţi, ci mai degrabă în broscuţe, vreme de 3 ani de zile, aşa am ştiut noi şi eu iubirea: Prezentul era tot ce aveam.

Time traveller’s wife, soţia călătorului în timp. Cam SF aşa, dar te prinde şi te emoţionează. E vorba despre un tip care călătoreşte în timp din cauza unei mutaţii genetice (cam dubioasă chestia asta, dar să zicem…). Se îndrăgosteşte de o tipă, se căsătoreşte cu ea, au o fetiţă. Şi cum călătoriile lui în timp le influenţează viaţa. E aiuria firul epic la nivel raţional, dar cumva emoţional reuşeşte să te capteze filmul. Sunt curioasă dacă l-aţi văzut, cum vi s-a părut.

Eu am depăşit faza cu seriale. Doar că, având în vedere că am trecut prin ea, nu mai ştiu câtă încredere pot avea în gusturile mele.