Luna: October 2013 (Pagina 1 din 2)

Nu abandonului şcolar!

cancelled-future

Mie Manuel Cheta mi-a zis de campania asta de strângere de rechizite pentru cei 35 de copii de care se ocupă Fundaţia Agapedia. Mi-a zis de ea de ceva vreme, doar că, spre neruşinarea-mi recunoscută, am amânat să văd despre ce-i vorba ca Bulă învăţatul.

Campania e aici, cu singura precizare că se prelungeşte până pe 3 noiembrie. Cât să mai pot şi eu spăla ruşinea. Cu ajutorul dv, desigur. Vineri va fi întâlnirea de oferire a rechizitelor. Manuel zice că s-a strâns o mare parte, cam 40%. Eu zic că se poate și mai bine de atât, dacă ne uităm la tabelul ăla!!! Au deja cele 35 de ghiozdane și o parte din caiete, dar campania de strângere de rechizite se prelungește, mai avem timp până joi să creștem procentul iniţial.

rechizite

Lista actualizată zilnic o găsiţi aici.

2850 lei sunt nici 30 de milioane vechi. Aproapte cât jumătate dintr-o geantă de firmă. Aproape cât lasă unii sâmbăta-n club. Ceea ce nu-i rău deloc şi nu criticăm, ferească Sfântu’. Doar încurajăm. Că, de unde este pentru genţi şi voie bună, poate fi un pic şi pentru şcoală.

Haideţi, nu-i o lume.

foto

Cand viața te pregătește pentru ceea ce vei deveni

Mama mi-a spus o poveste când a fost la mine săptămâna trecută. Și deși eu nu știu povesti așa frumos ca ea, vă spun în trei cuvinte, cât să vă gândiți și dv la ceva. (Iertați obrăznicia)

Cică a citit ea într-o carte. Despre un băiețel care a fost ars pe mare parte din suprafața corpului și treaba asta l-a ținut multă vreme în pat și utlerior i-a cam îngreunat viața, nu țin minte detalii exact. Și cum băiețelul ăsta a căzut într-o mare depresie de ziceai că-i sfârșitul lumii. Doar că, într-o zi, o vecină l-a rugat să stea de vorbă cu o cunoștință de-a ei care suferise tot un accident cu focul,

de-a rămas omul cu niște arsuri groaznice. Și l-a rugat pe băiat să meargă să stea puțin cu el de vorbă, dat fiind că trecuseră amândoi prin același necaz, poate-l ajută. Și , uite-așa, băiatul a ajuns mare vorbitor motivațional pentru arși, a făcut organizație și tot felul de alte lucruri bune.

Și mi-a mai povestit mama ce povestea băiatul, după toată povestea, ca să zic așa. Că-și amintește cum bunica lui, când era el în spital și nu știau dacă va supraviețui, cum bunica îi îngrijea rănile și îi spunea mereu “ai încredere, viața doar te pregătește pentru ceea ce vei deveni”.

be-a-better-person

 Într-o mult mai mică și nedurereoasa măsură, asta cred și eu despre mine. Că fiecare pacient mă face mai bună. Că fiecare zi în care abia mă târâi sub plapumă nu trece degeaba. Asta am nevoie să cred. Că devin ceva.

Care musai vreau să fie “mai bun”, ca-n povestea citită de mama-ntr-o carte.

foto

 

Din dramele unui dentist tânăr

Later edit: Fetiţa din ultimele paragrafe a fost bine, a dormit ieri-noapte, probabil medicamentele încep să-şi facă efectul. Am vorbit azi cu mama ei, toată lumea era odihnită şi mult mai fericită. Cică mai vin să mă vadă după ce scot dintele buclucaş.

Sistemul de sănătate din UK e cu bune şi rele, bune per total, rele dacă le iei la puricat. Cred că v-am mai povestit cum aveam o urgenţă medicală, am sunat la medicul de familie (aici te repartizează în funcţie de domiciliu, cam cum e cu biserica la noi, aparţii de parohia cutare, aici aparţii de medicul cutare.), deci am sunat pentru o programare. Repet, era urgenţă. Mi-a zis că nu mă poate programa până nu mă înscriu la el, ok, fair enough cum zice englezul, să mă înscriu deci. Să completez un formular de pe net cu datele mele. Păi şi să duc formularul personal înainte de a-mi face programarea. Păi nu se poate face programarea şi aduc formularul completat când vin personal la programare? Nu. Întâi personal cu formularul şi mutra, apoi abia personal la programare. Ce fac cu urgenţa între timp? Ori mor ori îmi trece.

Ei, mi-a trecut. Iar când mi-a venit rândul la programare, vreo 2 săptămâni după “durerile facerii”, am întârziat 5 minute, de fapt, am sunat să anunţ că ajung cu 5 minute mai târziu (avusesem o extracţie ca toate extracţiile când te grăbeşti, care s-a transformat în chirurgicală şi n-am putut pleca să las ciotul în pacient. Deşi-mi terminasem programul şi eu şi asistenta şi recepţionista.). Deci am sunat. Mi-a zis că nu mă mai poate primi dacă nu-s punctuală, că consultaţia e oricum de 10 minute, iar cu cele 5 ale mele întârziate, deja -nu-i aşa- e jumătate de consultaţie dusă pe apa Sâmbetei. Baba de la telefon nu mi-a zis cu cuvintele astea, deşi eu cacofonia am lăsat-o intenţionat. Fair enough, mi-am zis în engleză şi multe alte vorbe în română. Pe care, nu-i aşa, vi le imaginaţi şi singuri.

Ăsta e sistemul de sănătate de aici. Zilele trecute, când a fost mama la mine şi au văzut ăştia cât îi sună telefonul şi au tot întrebat că cine tot sună atâta şi mama a zis că pacienţii, s-au stricat oamenii de râs, cică hahaha, ce comic, să ai medicul tău personal!!! Aceeaşi reacţie de râs şi când m-am trezit cu un românaş consătean întâmplător de-al meu că mă sună duminică seara că-l doare. Nu l-am putut ajuta prin telefon, am încercat a doua zi în cabinet. Dar oricum asistenta mea şi toate celelalte mi-au spus că sunt nebună să dau pacientului numărul meu personal de telefon.

Ieri o prietenă româncă a fost în Sheffield la dentist. (Mai vreţi să vă povestesc, adică, mai puteţi?) Avea o urgenţă, la mine nu putea veni că e cabinetul prea departe pentru bicicleta ei combinată cu durerea de măsea, deci s-a dus la altul. După care i-a venit să plece din Anglia de tot, să se întoarcă în România de tot, nu numai la dentist. Fiindcă cică nici 5 minute nu s-a uitat la ea, până să se dezmeticească i-a şi vârât un ceva în dinte şi până să zică hello/la revedere, hop s-a şi trezit afară din cabinet. De mai bine-şi lua bicicleta după gât şi se deplasa pe jos până la mine, poate-i făceam şi o cafea, deşi mă îndoiesc că aş fi avut timp.

Ăsta-i sistemul.

Oamenii sunt obişnuiţi, cei care vor alt tratament merg în privat. Acolo plătesc sume onorabile. Corect. Dacă vrei să te pupe şi-n f**d, plăteşti. Dacă nu, te obişnuieşti. Per total, sistemul funcţionează, deşi se mai împiedică uneori, în general are statistici, date şi studii şi caută mereu să se îmbunătăţească.

Şi să vedeţi acum, dacă mai rezistaţi, normal. Fără legătură cu sistemul, ci cu mine, ca dentist cu inimă, nu cu roboţeala din program. Durerea din ochii unui nevinovat.

DSC02622

O copiluţă de 4 ani. Cu durere de măsea. Atâta m-a impresionat. La 4 ani, avea o durere din aia, nu isterică de urlete şi ţipete, ci de om în suferinţă gravă, cu ochii stinşi şi buzele căzute. Mi-am amintit că are 4 ani doar când asistenta a întrebat-o ceva de Albă-ca-Zăpada şi i s-a luminat chipul preţ de o secundă. N-are rost să vă fac tabloul clinic. Doar vă pot spune că m-a lăsat să-i fac injecţie. Injecţie din aia care ştiu că doare, oricâte rugăciuni ai face înainte. Doar că după aia nu m-a mai lăsat să-i fac nimic, normal, s-a speriat micuţa. Am încercat un ceas să-i explic exact fiecare pas şi tot ce se întâmplă, doar-doar pot ajunge s-o conving. Şi s-o eliberez de durere. Doar confuzia a venit după injecţie, când anestezia i-a amorţit durerea şi n-a mai vrut decât să se culce. Nu dormise de vreo 2 nopţi.

La 2 ore, mamă-sa mă suna disperată că o doare de crapă şi să-i fac ceva. Ne-am luptat să-i facem rost de o programare pentru sedare, dintele ăla trebuie scos, copilul ăla trebuie să doarmă. Înainte să plece din cabinet, mamă-sa a început cu certuri şi ameninţări, că vede ea ce-i face acasă (altă suferindă nedormită de la durerea de măsea a lu’ fii-sa), asta mică s-a lipit de uşă, stătea nemişcată. Nevinovată. Mi-a părut un rău până la stele şi-napoi şi i-am zis că nu o pot ajuta, dacă nu mă lasă. Că dintele se va trezi din “somnul ăsta amorţit”, că va fi o senzaţie ciudată, după care va începe din nou să o doară. M-am simţit aproape ca un oncolog care comunică un diagnostic sumbru unui pacient care nu chiar înţelege c-o să moară.

Şi-am trimis-o acasă, cu o mamă prea obosită şi nervoasă ca să-şi mai poată ajuta fata, am abandonat-o într-un fel care încă mă face să mă simt responsabilă. Şi tristă. Fiindcă ştiu că probabil nici la ora asta nu doarme, programarea aia la sedare e mâine şi abia aştept s-o sun să aflu dacă au tratat-o. Că nu-nţelege, la 4 ani, nu e tocmai vina ei. Că o doare… nici atâta.

Din dramele unui dentist tânăr. De asta nu pot să dorm.

foto

Bucuriile, închis pentru inventar

La ordinea zilei, care-s bucuriile tale, aşa l-am întrebat. Nu bucuriile alea de o dată pe an, nici măcar de o dată pe săptămână. Astăzi vreau să ştiu care-s bucuriile voastre de fiecare zi, fiindcă meritaţi aşa ceva. Şi fiindcă sunt sigură că le aveţi şi le avem, că doar fără ele n-am putea reacţiona la alarma de dimineaţă.

Permiteţi-mi, încep eu. Bucurii din fiecare zi. Fără explicaţii.

  • Uneori, duşul de seara e o bucurie, când nu-s prea obosită şi-l sar. Cel de dimineaţă e prea zgribulit şi contra cronometru să poată fi apreciat dincolo de necesitate.
  • Telefoanele cu mama în loc de muzică-n maşină şi ciocolata în loc de cină în stomac. ( Nu mă certaţi, nu e momentul. Ştiu şi singură că nu-i voie dulce înainte de masă şi că trebuie să mă apuc de sport! Pentru maşină, am căşti la telefon, deci sunt în legalitate!)
  • Dacă se mai nimereşte câte un prunc frumos şi isteţ prin cabinet. Atâta mă bucur când văd că încă putem face şi creşte copii de Doamne-ajută, de nici nu vă imaginaţi! Nu-s toţi nişte mici extratereştrii.
  • Şi tot seara, când ne punem în pat, stingem lumina şi deschidem geamul, setăm alarmele pe dimineaţă, numărăm câte ore de somn au mai rămas şi apoi ne punem pe cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit vreodată. Cu telefoanele mute, netul scos din priză şi timpul parcă oprit, pe un întuneric absolut (avem draperii, nu glumă!) visăm. În cuvintele noastre, cu ochii deschişi.
  • Articolele astea pe blog. Aşa când şi cum sunt ele, uneori mai dese, alteori mai rare. De cele mai multe ori mai obosite decât v-aţi dori şi mai neinspirate decât aţi merita. Sau poate-ar trebui să reîncep a scrie pentru mine. Deşi nu ştiu dacă mai am asemenea curaj în vine.

 

find-joy-every-day-floral-patricia-sanders

 foto

 

Dorurile noastre toate

Cele mai triste case sunt alea goale, după ce-ţi pleacă oamenii dragi din ele şi tu te întorci singur la paharul lăsat de jumătate gol pe masă. La papucii de casă care aşteaptă ca şi când mâine v-aţi întoarce. În aceeaşi formulă de mama cu tine.

Sunt atât de tristă că nici ciocolată nu-mi trebuie, iar ca mie să nu-mi vină alinarea de la ciocolată e mai grav decât v-aţi imagina vreodată.

Ştiţi, când eram copil şi nu-mi convenea ceva, mă plângeam fără să-ncerc să înţeleg. Când eram mai departe de copil şi nu-mi convenea ceva, nu mă interesa cât de lung e drumul, câte nopţi nedormite sau comentarii la română presupune ca să se schimbe ceva. Şi când mă gândesc acum la unele lucruri, le simt prin prisma gândirii, acceptării, resemnării. Teleportarea nu o mai prind eu la scară largă. Şi cel mai probabil nici avion personal nu voi avea până la anul. Să mă întorc în România iau în calcul de cel puţin 5 ori pe zi, deşi cel mai probabil nici calculele nu ar mai fi aceleaşi dacă m-aş chiar întoarce şi nu doar aş vorbi. Despre asta, cu iubitul meu, cam în fiecare seară înainte de culcare.

2704508_300

Mama mi-a zis de bunăstare. Cum bunăstarea asta e o treabă, unde acordul se face de la interior spre exterior şi niciodată invers. Ca atunci când degeaba te dai cu ruj, dacă tu nu te-ai spălat de 3 zile pe dinţi. Şi cum dacă tu eşti spălat pe dinţi şi-ţi ştii respiraţia proaspătă şi zâmbetul lumină, strălucirea se lipeşte de tine mai ceva ca glossul de buză.. Mi-a zis cum bunăstarea aduce bunăstare, deci de asta-s cam îngrijorată acum că habar n-am ce aduce ziua de mâine în afara unor doruri. Doruri care, în loc să se astâmpere cu săptămâni din astea minunate în care mama vine la tine, parcă mai mari cresc şi nu se mai opresc.

Ştiu, penibilă rimă. Nici ciocolată nu vreau. Nici cuvintele nu ajută.

 

Nu ştiu dacă o să-mi treacă vreodată. Ce bine era când mâncam ciocolată…

foto

Factorul circ în alegerea rochiei de mireasă

Nu toate miresele-s frumoase, asta ştie oricine, uneori chiar şi ele. Dar întotdeauna există o explicaţie. După o săptămână aproape de căutat şi probat şi mângăiat şi reprobat şi şifonat, am căpătat experienţa aia amatoricească de dat cu părerea pe subiect. Pentru încă vreo săptămână o să mă simt expert, deci fugiţi cât încă mai puteţi.

securedownload (3)

La ce să fii atentă când alegi rochia de mireasă: pe primele 30 de locuri e SĂ TE AVANTAJEZE!!! Degeaba e ea, Măria-Sa Rochia, o superbăciune pe umeraş, dacă pe tine stă ca sacul de cartofi revărsat în cămară, n-ai făcut nimic. Foarte importantă e talia, fiindcă e singurul loc unde poţi păcăli optic cu o iluzie drept ajutor. Că la braţe te mai salvează numa’ tracţiunile de 3 ori/săptămână la sală şi Foametea cea de toate zilele şi neapărat- nopţile! Deşi poţi încerca şi nişte rugăciuni.

Pentru sirenă, condiţia necesară ca să nu se aplice modelul cartoful de mai sus, e să fii slabă-ngheţată. Înălţimea e un plus. Dacă nu eşti slabă-ngheţată, e necâştigător. Oricât ai arăta de bine, modelul sirenă scoate în lumină şi burta pe care n-o ai. Sau pe care, ca orice om normal la cap şi la burtă, … o ai. Am văzut sirene pe fete care fac mult sport şi care chiar au un corp de invidiat, dar la nuntă, brusc, toată lumea se jura că mireasa-i gravidă! Când ea, săraca, era doar prost consiliată, stilistic vorbind.

Pentru tipul prinţesică e mai simplu, acolo doar braţele de gelatină te bagă-n bucluc. În rest, bulănaşe acoperite, talie pierdută-n contrast cu lărgimea fustei (sau, cel puţin ar trebui. Am văzut rochii de nişte mărimi inimaginabile, mi-e şi ruşine să vă povestesc. Veţi zice că-s o rasistă obsedată şi discriminatoare! Şi tare mi-e că aţi avea dreptate…)

Pentru tipul dantelă, bravo dacă dantela e fină şi nu aduce a perdea de bucătărie. Dacă e dantelă şi e ieftină, înseamnă că nu e frumoasă. Expertul amator din mine a ajuns la concluzia asta. Mi-e teamă că nici pe chinezi nu te poţi baza aici. Dacă o dantelă ieftină ţi se pare în regulă, mai caută. Înseamnă că n-ai ajuns unde trebuia.

Pentru tipul paietă, cred că e cu centimetrul pătrat şi suprafaţa. Dacă e direct la suprafaţă paieta, e pericol imediat de orbire pentru cei din jur. Purtătoarea e cea mai protejată, fiindcă nu e în raza de acţiune a paiaţăriei. E centrul acesteia. Dacă e mai mult de un strălucitor pe centimetru pătrat, e grav. Şi e urât. Sclipiciul în foarte puţine şi rare şi izolate cazuri e elegant. Simplitatea aduce distincţia pe care orice mireasă antifan sclipici şi-o doreşte.

Pentru tipul tafta, interzis şezutul! Sub nici o formă, nici dacă arde, nici dacă te trece. Fiindcă şezutul lasă urme şi cute pe miraculosul material şi arată de zici c-ai făcut războiul. Rochiţele din tafta, satin şi alte materiale pline arată minunat, îmi plac mult, tocmai fiindcă sunt simple, dar, din păcate, niciodată nu vor arăta bine purtate. Fiindcă se şifonează ca şi când.

Pentru tipul tul, să fie straturi fără număr. Aici vine diferenţa între o rochiţă ieftină şi una mai de soi. La prima i se vede căptuşala pe sub stratul superior, cealaltă e ca un abur. La prima e unul, maxim 2 straturi de tul, iar în cele mai multe cazuri arată ca o plasă de ţânţari. La a doua, sunt cel puţin 4-5 straturi, am văzut şi cu 8. Nu vă spun cât costă. Precis există şi cu 10, de nici nu pot să număr atâtea lire.

Pentru diferenţa de preţ, niciodată n-am înţeles de ce ai plăti o avere pe o rochie de o seară. Mama zice că e o rochie de o viaţă. Desigur toate acele dintre dumneavoastră care s-au recăsătorit o veţi contrazice. Şi pentru că fiecare are dreptatea lui, blonda vine cu-o vorbă. O dată-n viaţă mă mărit prima dată. Revenind la preţ, acum înţeleg. Şi acum mai înţeleg şi de ce atâtea rochii arată bine în poze, dar când le pui pe tine, ba te capără, ba te mănâncă, ba te sperie.

Iar acolo unde silueta e mai generoasă decât bugetul, unde stilistul personal e croitoreasa de la parterul unui bloc, chiar şi acolo, mireasa poate fi cea mai frumoasă. Trebuie doar să o ştie şi ea! 😉

—————————————-
După tot ce-am văzut, şi vă spun de parcă v-aţi mărita mâine, sfatul meu pentru viitoarele mirese e să joace cartea simplităţii. Tocmai ca să evite factorul CIRC. Fiindcă din croi şi din material poţi face minuni. Iar sclipirile vin automat, nu trebuie cusute de nimeni!

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 148 queries in 0.283 s