Luna: September 2013 (Pagina 1 din 2)

Ce pot face astăzi, de ce tot las pe mâine?

Spuneți-mi și mie de ce în douăjde ani de experiență cu școala și organizarea asta intelectual-pretențioasă nu am învățat și io, domn”le, să număr până la ceasul al doișpelea, nu să mă trezesc disperată că nu știu pe ce să pun mâna și de unde să iau o cană mai mare și o cafea mai tare!

Ca să vă explic. În generală, la fiecare început de trimestru, că pe vremea mea aveam așa ceva, la fiecare început de ceva, îmi propuneam să-mi fac lecțiile în ziua în care le primesc, cu nu o zi înainte de deadline. Nici cu o pauză înainte de oră. Bine…

La fiecare început de an universitar, îmi propuneam să învăț conștiincios pentru fiecare stagiu, să nu mai las grosul pe sesiune. După care în sesiune, trăiam cu cărți și cafele. Bine, și bloguri 😀

De ce acum, când mă dau mult mai adultă și responsabilă, când știu că merg la cursurile astea de vreo 2 luni, de ce mama naibii am lăsat pe ultima sută de metri testul de dinaintea cursului?! Mi s-a cerut sa dau un test online, pe care trebuia să-l trec 100% ca și condiție de participare. Mă trezesc în seara dinaintea cursului, într-un hotel frumos, chinuindă-mă la un wi fi de 2 lei (de fapt, gratuit) să trec hahatul ăla cu succes!!! Unde eu aveam planuri de văzut prieteni în Manchester, de ieșit și povestit cu ei, că de asta am venit cu o zi înainte, altfel m-aș fi pornit de-acasă doar în dimineața cursului.

Site-ul se încărca exact cu viteza melcului turbat, iar eu făceam treișpe-paișpe când vedeam că minunatul test e construit din mai multe și că e de o stupiditate rară și tot așa.

Adevărul adevărat e că (mi-)am uitat. La fel cum uit de toate lucrurile care n-au legătură cu ceva pantofi, genți, bilete de avion, eventual parfumuri. Ăstea-s lucruri de care întotdeauna mă îngrijesc din timp. Am uitat, dar mi-a amintit cineva în seara magică, deci ce credeți că făceam eu azi-noapte la 12? Complement simplu sau compus și combinații de 4 luate câte 2.

Mi-a crăpat capul.

Și nu, nu vă imaginați că făceam ceva preafericit, preaintelectual sau preamedical. Deși aș putea să vă las crezând asta.

Nici prietenii nu i-am văzut, nici de dormit n-am dormit, iar cel mai trist e că nici data viitoare nu o să fac altfel.

Tocmai fiindcă tot la fel fac de douăjde ani. Și-mi iese.

Nu-i așa că nu doar mie? 😉

 

Şezutul e noul fumat

Am veşti proaste pentru toţi aceia dintre dumneavoastră care ridică pe Măria-Sa-Sportul în slăvi. Am veşti proaste pentru toţi aceia care cred că 30 de minute de pedalat pe zi compensează ciocolăţile şi cele 23de ore de stat sau dormit. Şezutul e un viciu, da’ şi sportul e cam ca pătrunjelu-n supă: nici nu strică, nici n-ajută.

Sedentarismul redefinit, numa-n ciuda noastră

Studiile arată că beneficiile celor care fac exerciţii fizice comparativ cu cei care nu fac sunt…cam inexistente. Dacă, în restul timpului lor, primii numiţi… stau. Fiindcă tot studiile arată că cei sportivi tind să şadă mai mult în zilele în care au activitate fizică decât în celelalte. Motivul e acela că un corp sedentar în general va avea nevoie de mai multă odihnă în ziua în care e suprasolicitat, deci compensează. Vă rog, citiţi aici, n-am inventat eu. Citiţi cu atenţie unde scrie că “exerciţiile pentru sănătate” făcute de 3 ori pe săptămână nu fac decât să liniştească o conştiinţă încărcată de la prea mult stat pe fund.

2it652g

Până de curând, dacă făceai exerciţii fizice timp de 60 de minute sau mai mult pe zi, erai considerat o persoană activă, punct. Mai nou, există dovezi consistente din studii ştiinţifice, care sugerează că este perfect posibil să respecţi absolut toate recomandările privind exerciţiile fizice şi să fii în acelaşi timp incredibil de sedentar. Şi că şezutul creşte riscul la diferite boli şi chiar moarte, în ciuda activităţilor tale sportive.

– Travis Saunders, doctorand şi “certified exercise physiologist” la Healthy Active Living and Obesity Research Group , la spitalul de copii din Eastern Ontario

Cu alte cuvinte, degeaba suntem noi vegetarieni, dacă băgăm paste şi pâinică ca-n spitalu’ de urgenţă. Cacofonia rămâne. Degeaba sunteţi voi adică. Eu bag ciocolăţică şi fără pretenţii de vegetarian. Dar să continuăm. La fel cum degeaba ţii cură de slăbire 90 de zile, dacă mănânci noaptea… ca spartul. Cum degeaba cumperi pe-o parte organic, dacă pe alta bagi alcoolic. Şi degeaba ţii regim de tensiune, dacă-ţi pui de 3 ori sare peste roşii. Sau renunţi la porc, dar păstrezi ţigarea. Şi-apoi iei maşina să te duci la sală.

Nu zic că-i totul greşit sau că ce facem bine nu contează. Doar că n-ajută. Şi că dovezile arată că organismul nostru nu funcţionează cu rugăciuni de iertare.

Vezi

Berea de după fotbal.

Ţigara din recreaţie.

Desertul de după salată.

În curând, vom merge la medic şi, pe lângă cât fumăm şi cât bem, vom fi întrebaţi şi câte ore şedem.

Vedeţi mai multe articole şi vă minunaţi. Aici, aici, aici.

foto

Blogul, cel mai bun prieten al blondelor

Bulgărele merge mai departe, iar bucuriile care vin din locul ăsta mic al blondelor sunt fără număr, fără număr. Şi nu mă pot abţine să nu împărtăşesc.

De fapt, să mă laud. Că sunt mai bogată cu 2 prietene decât eram luna trecută pe vremea asta. Că m-am plimbat weekend-ul ăsta pe la soare, prin poveşti, prin glume bune, prin alte poveşti, de chiar am crezut pentru mai mult decât o clipă că şi viaţa în regatul ăsta al reginei are o şansă la fericire. Fericire aşa cum o ştiu eu.

A fost ca o gură de aer proaspăt, ca o întoarcere într-un Bucureşti, doar că aici lumea la restaurant vorbeşte-n engleză.

Şi ca să vă explic, fetele cele două mi-au scris total independent una de alta şi absolut întâmplător ne-am adunat în aceeaşi sâmbătă la aceeaşi cafea. Una din Londra, cealaltă din Sheffield. Românce amândouă. Cum m-ai găsit, le-am întrebat pe fiecare în parte. Răspuns?

BLOGUL. Cel mai bun prieten la blondelor.

joy-dancing-3-31-11

Aşa că, vă rog, daţi cu încredere share. Niciodată nu se ştie de unde-mi sare câte un prieten. Poate chiar de-al dumneavoastră. Selecţia e naturală, deci nu ne facem griji. Oamenii-s de calitate. Blogurile ştiu de ce 😉

foto

Oameni pe care-i ştii după voce

Sunt aceia care nu te pot minţi nici la telefon că au zâmbetul pe buze, aceia pe care-i înţelegi dintr-o situaţie, despre care nu nimereşti întotdeauna cum gândesc, dar niciodată nu greşeşti la ce simt.

Uneori e prietena ta. Mereu aceeaşi. O ştii după felul în care salută la telefon. Dacă-i de bine sau de rău. Dacă a primit flori de ziua ei ori doar un sms. Dacă-i place cu adevărat concediul sau dacă  pozele perfecte de pe facebook, din raiul nephotoşopat – urlă a nu mai pot aici! 

Alteori e mama. De fapt, cu mama e dincolo de telefoane, sper că şi la dumneavoastră. Nu de alta, dar, dacă nu, îmi fac chiar griji pentru ale mele.  Netelefoanele. Mama are-o vorbă: că vrea să-mi vadă luminiţe-n ochi ori să-mi audă clopoţei în glas. Ce nu ştie ea e că şi copiii au detector de clopoţei. Chiar şi când ochii nu se văd decât pe skype.

Apoi e el… băiatul care de-o vreme nu se mai fereşte să spună ce simte, deşi tu-l bănuiai de mult… că simte. Băiatul căruia-i ştii cearcănele pe de rost şi le-nţelegi mai bine decât vrei. Băiatul care strânge farfuriile-n chiuvetă şi mâncarea-n frigider, doar fiindcă ştie că ţie-ţi place să pui masa, nu s-o şi strângi. Cel care nu se mai întreabă cum poate acelaşi om să spună acelaşi lucru şi, de mai multe ori, să-nsemne altceva. Cel care-ţi adoră mintea încâlcită şi iubeşte respectu-ţi pentru Cuvânt. Băiatul care e convins că ai puteri de mamă omida, cum ştii de fiecare dată că nu va alerga în parc. (Deşi e simplu, că-şi propune-n fiecare seară!) Cel pe care-l ştii după cum respiră, după ce visează şi cel care te sperie când ştie toate astea despre tine, înapoi. Oamenii pe care-i ştii după voce. Oamenii. Trebuia articulat, în titlu.

Când m-a ştiut el pe mine, prima dată după alo, a fost ca un te iubesc lucrat manual şi unicat în lume.

clopotei-47609-l

 

S-a întâmplat s-o cert pe mama că mi-a răspuns oftat sau că s-a nimerit să lase o pauză, de m-am speriat de numa’ numa’. Vă rog, când sunt atâţia kilometri între noi, clopoţeii ar trebui angajaţi cu normă-ntreagă!

foto

Dragul de pacienţi. Şi nedragul de ei.

Poate e vorba de acea parte nepalpabilă a omului. Poate e vorba de compatibilităţi dincolo de înţelegerea noastră. Sau poate sunt explicaţii mult mai simple, cum ar fi că unora le plac blonzii şi altora bruneţii.

Vorbeam cu mama acu’ vreo câteva săptămâni, fiindcă adesea descos cu ea conflictele astea morale ale mele, şi vorbeam despre cum de unii pacienţi ţi-e drag fără să ştii de ce, iar pe alţii abia aştepţi să-i vezi trăgând uşa după ei. Mama zice că-i normal, fiindcă încă nu suntem roboţi şi că mai trist ar fi să nu-ţi pese. Dar tot ea mai zice că asta nu ar trebui să influenţeze felul în care te porţi sau conduci un tratament, cât de tare tragi de obraji sau cât de bine te înfigi cu freza-n dinte.

206053

Dar ea nu ştie cum unii uită să-şi ţină cura deschisă când stau pe scaun. Uită, pur şi simplu!!! Sau cum unii nu vor. După ce m-am chinuit juma’ de oră să-i pun o plombă unei cretine, o întreb: dar chiar nu poţi deschide gura mai tare??? La care ea, ba da, cum să nu. Şi o deschide cam încă o dată atâta. Păi de ce n-ai deschis-o, colega??? Păi se gândise că oboseşte mai repede dacă o ţine chiar maxim deschisă.

Na, pe ăştia îţi vine să-i dai de pereţi.

Şi mai sunt ăia cu limbi de zici că ridică greutăţi cu ele, ăia care sar constant pe scaun de zici că stau pe pioneze, ăia care leşină fără motiv, am avut unul care a început să vomeze la mine pe scaun, de emoţie (că de făcut, nu-i făcusem nimic), şi nu s-a mai oprit vreo 3 ceasuri. Nu exagerez, am chemat salvarea. Nu că stătea careva să-şi dea sufletul, ci fiindcă nu mai ştiam ce să mă fac cu el. Şi să-l ridic de pe scaun, mă-nţelegeţi, că mai erau alţi nevinovaţi la rând. Nevinovaţi şi zdraveni la cap. Ăsta cu vomatul, când m-am întors 2 secunde, nu ştiu cum a făcut, dar a băut o gură de apă. Apă de gură, normal, lichidul ăla pe care-l dăm pacienţilor să clătească. Normal c-a luat-o de la capăt, deja puteam enumera meniul lui pe toată săptămâna.

LATER EDIT: Salvarea n-a vrut să vină.

Na, pe ăştia îţi vine să-i dai de pereţi, după care ţi se face o milă reală, fiindcă nu e ca şi când e vina lor. La episodul cu vomatul, chiar m-am simţit maxim de vinovată, fiindcă mă enervasem iniţial. Deşi nici acum nu pot chiar înţelege de ce a trebuit să explodeze peste tot prin cabinet, când avem nu una, nu două, ci chiar trei, 3, chiuvete! Dintre care, una chiar în stanga lui, iar ca s-o nimerească presupunea o mică rotire a extremităţii cefalice, poate la 45 de grade.

Şi apoi sunt ăia pe care i-ai lua acasă.

Copiluţii mei preferaţi şi pacienţii ăia cu glume-n program, de abia-i aştepţi să vină şi le ţii minte următoarea programare. Sunt oameni cu care te conectezi aşa din prima, fără cuvinte. Mai ales că, la mine, cuvintele nu sunt punctul tocmai forte în limba Reginei.

Ieri a venit pacientul meu cu sindrom Down, nu ştiu dacă n-am mai povestit de el. Are aproape vârsta părinţilor noştri. E un exemplu de supravieţuire. I-am zis că plec de la cabinetul ăsta, că-mi schimb jobul şi că nu voi mai fi aici data viitoare când vine. I s-au umplut ochii de lacrimi şi m-a luat în braţe.

Bless him, a zis asistenta după ce-a ieşit.

Şi da, cu siguranţă, sunt mai mulţi de ăstia de care ţi-e drag. Pe unii îi voi ţine minte toată viaţa. Sau cel puţin aşa mi-aş dori.

Iar chestia asta n-are legătură cu cât de rar se spală pe dinţi. V-am zis, habar n-am ce legături are.

foto

Anti-dor de şcoală

Permiteţi-mi să nu îngroş rândurile nostalgicilor acelui septembrie cu miros de rechizite virgine şi caiete nemâzgălite. Permiteţi-mi să mă bucur ca-n fiecare an că şcoala nu mai începe şi pentru mine şi să mărturisesc la fel cum o fac la orice ocazie că nu, doamnelor şi domnilor, nu mi-e deloc dor de şcoală. Dar nici măcar un pic.

Eu încă mai am coşmaruri cu BACul la mathe şi comentariile la română. Încă visez cu Slavici şi Sadoveanu, probabil de asta nu-s fan filme horror, că-mi amintesc senzaţiile din generală. Sau liceu. Sau amândouă.

Plus că mie silinţa la învăţătură uneori îmi crea mai mari probleme decât soluţii, fiindcă să gândeşti te ajută doar dacă e la modul corect, orice alt mod nu-ţi aduce nota 10. Cel puţin la şcoală, asta-i regula. Aşa că ajungeam să mă bucur de 9-le ăla din oficiul neuronului meu adolescent. Care uneori era şi 10, aveam noroc de nişte profi cu pretenţii rezonabile. Şi ca să nu credeţi că instig la rebeliune, aflaţi că lecţiile de obicei mi le făceam, atunci când nu copiam de la alţii. Matematica după a cincea mă încurca rău, româna îmi plăcea fiindcă mă pricepeam la vorbe şi memoria întotdeauna ţinea cu mine. Astfel încât ţineam minte citate şi versuri întregi şi introduceri pompoase la comentarii, de toţi credeau că-s un fel de isteaţă care merită 10. Când, de fapt, mie-mi plăcea să mă aud vorbind.

Acum cu toate acestea mărturisite, daţi-mi voie să recunosc dorul de oamenii pe care-i întâlneam la şcoală. Nivelul de socializare din anii ăia e unul cu care nu te mai întâlneşti niciodată decât dacă eşti Britney Spears sau Mirabela Dauer. Aşa că, permiteţi-mi să le urez tuturor elevilor de astăzi succes în cariera şcolărească. Să n-o ia prea mult în serios, dar să nici nu-şi îngăduie greşeli repetate. Fiindcă sunt la vârsta la care-şi formează obiceiuri.

Unele proaste. Cum ar fi plăcerea de-a te auzi vorbind. Sau altele…

Sunt curioase ce regrete aveţi din anii de şcoală şi ce sfaturi aţi da tinerilor elevi. Mie-mi pare rău că m-am implicat prea tare. Apoi a venit liceul şi mi-a trecut. 😉

THE-COLLEGE-LIFE

Disclaimer: nu credeţi chiar tot ce citiţi. Că implicarea aia din generală şi notele alea bune m-au dus la un liceu bun, unde am crescut şi m-am format printre copii de calitate. Atât personală cât şi intelectuală. Fără notele alea de la-nceput, fără obiceiul de a şti ce şi cât să fac pentru o notă bună, nu ajungeam acolo. Nu învăţaţi pentru note, dar să ştiţi că şi ele folosesc la ceva. Cum ar fi la a-ţi lua Bacul.

foto

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 145 queries in 0.430 s