Luna: July 2013 (Pagina 1 din 2)

Alegria la Cirque du Soleil

La final, mă usturau palmele de cât am aplaudat. Cu multă Alegria, la Cirque du Soleil în Londra.  Habar n-am când au trecut cele 2 ore jumătate de spectacol, aproape c-am uitat şi să respir. Am văzut de multe ori clipurile pe youtube, cu reluări şi piele de găină de fiecare dată, însă sentimentul ăla de a te afla chiar acolo, în faţa lor e mult, mult peste bucuria pe care o ai de acasă.

Fără efecte speciale, fără montaje şi în direct. Secretul? Probabil mult mai multă muncă şi disciplină decât ne imaginăm.

Ştiţi, senzaţia spectatorului e ca atunci când duci ceva greu-greu de tot şi dintr-o dată îi dai drumul, libertatea aia, uşurarea aia. Doar că de multe ori, una după alta, cam de câte ori se dau ăia peste cap pe scenă ori fac giumbuşlucurile cele supraomeneşti. Da, bucuria se transmite de la distanţă. Doar privind actul artistic, faci parte din emoţia acrobatului. Parcă eşti acolo şi-ţi creşte ritmul cardiac de zici că tu eşti cocoţat pe bârnă.

Cirque du Soleil e unul dintre cele mai renumite circuri din lume. De origine canadiană, circul se mândreşte cu două chestii: că nu are numere cu animale, ci doar nişte acrobaţi foarte talentaţi şi harnici şi cu măsurile excepţionale de siguranţă pentru echipă (în 5 ani de activitate, la circ au fost mai puţine accidente decât la orele de sport de la şcoală, conform American Journal of Sports Medicine). Noi ne luaserăm biletele de prin aprilie-mai, iar acum vreo lună s-a întâmplat tragedia cu Sarah Guyard-Guillot, acrobata care a murit după o căzătură groaznică. Ancheta e în desfăşurare. Cică femeia ar fi trebuit să fie prinsă în ceva, care ceva nu era, şi uite-aşa s-a-ntâmplat nenorocirea.

Deci vă daţi seama că n-am mai ştiut nici dacă spectacolul nostru se ţine, dacă mai mergem, ce facem. Mai ales că site-ul de unde am luat biletele ni le-a trimis cu mai puţin de o săptămână înainte.

Şi ca să vedeţi cum e şi soarta asta, wikipedia scrie despre Alegria (aşa se numeşte spectacolul), că unul dintre creatorii temei a explicat: ‘ AlegríaAlegríaAlegría!’ It’s Spanish for ‘Joy! Joy! Joy!’ Where I come from (Italy), it’s what you say when you’re in pain. It means life goes on.” [Alegria în spaniolă înseamnă Bucurie! Bucurie! Bucurie! Acolo de unde vin eu -Italia- asta spui când suferi. Înseamnă că viaţa merge mai departe.]

Sunt curioasă ce mănâncă oamenii ăştia. Nu că dacă n-aş mânca aşa ca mine, aş putea sări ca ei. Dar tot mă întreb… şi ce e-n mintea lor atunci când se dau peste cap. Şi atunci când zboară. Mai ales când zboară. A fost emoţie în spectacolul ăsta cum eu una nu am mai văzut. Am şi râs ca proştii la glumele clovnilor, care au reuşit să se transmită tuturor celor prezenţi, indiferent de limba pe care-o vorbeau, doar râsul e universal. Şi ştim cu toţii că e mult mai greu să faci un om să râdă decât să plângă. Iar oamenii ăştia erau ca un fel de Tom şi Jerry, în sensul de fără dialog, ci doar onomatopee. Şi multă voie bună.

La final, am încercat să facem un top al numerelor care ne-au impresionat. E imposibil. Dar mai bine mergeţi şi dumneavoastră de-i vedeţi, că-n septembrie vine Alegria cu Cirque du Soleil la Bucureşti. Şi mai schimbăm impresii după aia.

p.s. Acesta nu este un circ numai pentru copii şi atenţie că s-ar putea să le aprindă mai tare dragul de gimnastică decât interesul pentru net.

*Biletele sunt disponibile în Orange shop şi online, pe www.cirquedusoleil.com/alegria şi pe www.eventim.ro.

 

Salut, ce faci.

Dale Carnegie recomandă în multi-mega-best-seller-ul “How to influence people and win friends” (traducerea românească aici) să pui mereu întebări despre ceilalţi, să te arăţi sincer preocupat şi curios. Zice aşa : “To be interesting, be interested” (Ca să fii interesant, fii interesat.) Toată lumea recomandă asta, probabil, în orice carte de influenţare şi reguli de făcut prieteni. Deşi regula mea numărul unu e că pentru a-ţi face prieteni e nevoie ca mai întâi să fii unul. Dar precis mi-a zis-o şi pe asta altul mai deştept şi mai puţin blond.

Ce voiam să spun e că lecţiile astea-s bune, dar trebuie interpretate şi aplicate cu cap. Adică, să nu rânjeşti ca Iliescu indiferent dacă revoluţie, lovitură de stat sau crimă cu premeditare. Rânjitul ăsta să nu-ţi schimbe personalitatea şi nici să nu fie aşa un fel de haină pe care o îmbraci ca mine halatul colorat, doar fiindcă ştiu că le place pruncilor mai mult.

K4ZgJ

Despre ce mai faci. Întrebarea. În româneşte nu e încă exact aşa un tic verbal, dar în Regat şi în State e mai dezvoltat, să mă contraziceţi care ştiţi altfel. E “hello, how are you doing”, de mă întreabă toată lumea, inclusiv ăia pe care nici nu-i cunosc acum şi nici n-o să-i cunosc vreodată. Ceea ce îmi aminteşte de prima dată când m-am făcut de mândra minune şi m-am trezit răspunzând la întrebarea asta cu detalii şi nume proprii, iar când m-am trezit din răspunsul-tip-eseu, întrebătorul era deja la el în birou, cu uşa-nchisă bine de tot. Ei, n-a fost chiar aşa (închisă), dar atât de fraierică-geamantan m-am simţit.

Acu’, la cabinet, am un coleg care face asta. Mi-e drag şi prieten bun şi i-am zis să nu mă mai întrebe pe la fiecare colţ la care mă prinde. De-s cu masca pe faţă, cu un pacient în cabinet, de intră să-mi ceară ceva şi se grăbeşte, băiatul ăsta întotdeauna întreabă ce mai fac (ca-n liceu, când ne salutam cu toţii în fiecare pauză, de 5 ori pe zi), niciodată nu stă să aştepte răspunsul.

Noroc că am eu grijă să-l informez cu prima ocazie pe care o prind. Fiindcă, nu-i aşa, tot cărţile alea de mai sus confirmă cât de mult le place oamenilor să vorbească despre ei!

*pentru fanii FRIENDS, varianta Joey: How you doin’? 😉

foto

Să nu mă spuneţi lu’ tata

Fiindcă o să fac o prostie. Şi atunci când o să mă vadă, tare mă tem că o să-mi zică: “De asta-i dantura, Miruno, nu-ţi sunt tată eu”.

Ştiţi, tata meu nu e ca orice alt bărbat căruia să-i cerşeşti atenţia pentru detalii, nu e genul de care să te rogi să articuleze vreun compliment sau măcar observaţie legată de: noua tunosare, mersul la coafor, la cosmetică, schimbarea cărării 5mm mai la dreapta, ca să nu mai zic de bluze şi fuste, că-i ştie maică-mii garderoba mai bine decât pe-a lui. Sau o ştie pe ea, cum se bucură când poartă ceva nou-nouţ, habar n-am după ce miroase şi ce senzori de detectare posedă, dar tată-meu obeservă şi că te-ai spălat pe cap. Nu e ca tatăl colegei din liceu, de exemplu, care s-a făcut roşcată din şatenă, şi nimeni de-acasă n-a observat. De-acasa ei, că de-aş fi dus-o la mine, precis lu’ tată-mio ceva i s-ar fi părut suspect…

Tocmai mi-am comandat un kit de albire. Dada, pentru dinţi. Fiindcă după articolul ăsta, nişte dentişti mai deştepţi decât mine, duşi la cursuri mai renumite şi specilizaţi în cosmetică dentară, mi-au dat binecuvântările în repetate rânduri.

La nunta de săptămâna trecută, am întâlnit o altă supergrecoaică (de care nu v-am povestit încă). Femeia e dentist, cu 3 specializări făcute nu la fără frecvenţă, nici la cursuri din astea care-ţi dau compentenţă după o săptămână. Şi mi-a zis aşa: mai întâi, să mai citesc. Cărţi tehnice, nu wikipedia. Apoi, că dinţii de fapt, nu se demineralizează cum crede lumea, ci doar se deshidratează un pic. Că se pierd doar substanţe organice, dar că se rehidratează la loc în vreo săptămână. Din salivă şi din lichidele pe care le bem. Şi mi-a mai dai nişte tips and tricks, scriu într-un articol viitor, că altfel mă veţi acuza că încerc să vă conving şi pe dv să păcătuiţi, ca Eva pe Adam. Femeia asta i-a făcut albire lu’ fii-sa când aia avea doar 12 ani!!! (Nici nu ştiu dacă e legal aşa ceva, exceptând dacă e copilul tău şi n-are cine te da în judecată 😛 ) Concluzia e că n-a avut copila nimic, în afară de dinţi mai albi. Cică a dus-o de la A3,5 la A1.

Cert e că mi-am comandat. Kitul de albire acasă, cu gel de desensibilizare. Am citit studii (dacă vă interesează linkurile: 1, 2, 3) pe pubmed, care m-au încurajat. N-o să aplic gelul pe molari, nu ştiu încă nici de premolari ce să zic… Iar pe frontali n-am obturaţii şi nici sensibilitate. Mi-am cumpărat pastă de dinţi cu fluor 5000ppm şi-mi fac rugăciunile regulat. Fiindcă acum mi-e mai frică de tata decât de efecte adverse.

mqdefault

foto

 

De câţi englezi e nevoie să spele un geam?

Asta e ca-n bancul ăla cu poliţişti:

De cati politisti e nevoie sa schimbe un bec? Răspuns: De 3: Unul stă pe masă şi ţine becu’ în dulie, iar ceilalţi doi învârt masa.

Deja ştiţi povestea cu standardele etnice de curăţenie, de naţiile care nu-şi ştiu clăti vasele după ce le spală şi etc. Să vedeţi aici: o rog pe tanti care vine în fiecare săptămână la curăţenie, o rog să spele geamurile. La sufragerie şi bucătărie mai întâi, să nu se obosească. Săptămâna viitoare la dormitoare şi baie, că şi-aşa nu prea mai are ce face, de când îi las vasele spălate şi puse la loc. (Asta, după ce m-am trezit cu spume şi bulbuci în paharul meu cu apă. De-atunci o aştept pe tanti în fiecare zi de miercuri cu bucătăria lună, singurele spume permise sunt ale mele, de nervi că nu-s capabilă să-mi mişc fundul să dau cu aspiratorul săptămânal în reşedinţă!)

În fine, ajung acasă: geamurile spălate doar pe dinăuntru. Spume cu detergenţi. N-ai cu cine, domn’le. N-ai cu cine.

article-1102767-02E97EAF000005DC-136_468x347

Ca să ajung zilele astea să-mi spună cineva că în ţara asta, geamurile le speli doar de dinăuntru. Pe-afară vin “windows cleaner”-i să-ţi spele geamurile (care în traducere sunt “spălători de geamuri”), care însă nu spală şi ramele, ci doar sticla. Pe motiv că ramele-ar fi prea preţioase şi se pot strica de la detergenţii de sticlă. Care-s doar pentru sticlă, nu şi pentru lemnul/plasticul tău din jurul ei.

Cu ocazia asta, am redefinit noţiunea de “geam”. Şi de “spălat geamul”. Pariu că mama credea c-a făcut bine când m-a-nvăţat să fac duş în fiecare zi. Şi pe toate părţile.

p.s. Noi stăm la casă. Şi la parter.

foto

 

Aveţi grijă de vacanţa dumneavoastră!

Nişte prieteni buni de-ai mei s-au dus recent în luna de miere, exotici şi fericiţi, exact cum le şade bine oricăror tineri căsătoriţi. Şi s-au dus eroii noştri după o perioadă de stres şi oboseală, să-şi sărbătorească iubirea doar ei doi, mai ceva ca-n filmele americane. Ea se pregătise cu dantele fine, el -cu uleiuri aromate şi vreo două cărţi citite. Glumesc normal, habar n-am dacă ea preferă dantela sau bumbacul, iar pe el îl ştiu un iubitor de cărţi mai mult decât de uleiuri. Dar am zis aşa, de amorul artei şi al acestui articol…
Ca să termin rapid povestea romantică, alfaţi că tocmai am aflat că minunaţii ăştia doi au avut un noroc chior, de i-au pălit febrele şi frisoanele, toată vacanţa s-a stricat, iar el şi-a consumat tot uleiul făcându-i ei frecţii terapeutice, dar deloc romantice şi schimbându-i dantelele transpirate. De vreo 5 ori pe noapte.
Dar nu l-a deranjat prea tare, că oricum era treaz la datorie pe WC, fiindcă-şi începuse concediul cu o experienţă culinară, care s-a transformat într-o experienţă purificatoare intestinal. Ca la Discovery.
Asta aşa, ca o dovadă a jurământului proaspăt rostit, doar că la ei a fost „mai întâi la rău, că binele vine dup-o lună”. De miere.

Enterol_WEB_2

Ceea ce mi-a amintit de vacanţele cu părinţii la mare, când, de fiecare sfântă dată, Mirunica punea de-o diaree sau mai multe, de obicei mai multe, asociate cu vărsături exprimate aleator, în funcţie de nevoie. Îmi amintesc un anumit moment mai precis, când eram pe bulevardul ăla din Mamaia, eu mică, pe bancheta din spate, la mama în braţe, într-o Dacie 1310, cu alţi 5 copasageri şi victime colaterale. Total nevinovate. N-a scăpat unul, de nici eu nu-nţelegeam cum poţi fi atât de mic şi atât de exploziv, dacă mă-nţelegeţi. Cum se stricau vacanţele era simplu: mama era nevoită să mă ţină în hotel până-mi revin, în medie dura vreo 3 zile. Nu tu plajă, nu tu soare, nu tu bălăceală, nimic. Era horror pentru toată lumea. Inclusiv pentru ospătarii noştri, care erau rugaţi să culeagă morcovi şi să-i facă sote şi să prăjească pâine şi să , şi să.
Târziu abia am înţeles ce se întâmpla în vacanţele noastre: pe vremea aia, nu exista apă plată îmbuteliată, iar mie cea minerală nici acum nu-mi place. Doar că ai mei nu voiau să-mi dea de la robinet, aşa că-mi frecau minerala cu linguriţa şi o lăsau să se trezsească-n pahare ca să nu mor deshidratată. Într-o zi am găsit o muscă răcorindu-se-n apa care oricum nu-mi plăcea, aşa că am început să beau de la duş. Pe furiş. De fiecare dată când mergeam la mare şi beam apă de la duş, mă căcam pe mine şi vărsam 3 zile la foc automat.

Enterol_WEB_5

Sper că n-aţi păţit niciodată. Şi mai sper ca cerul vacanţelor dv viitoare să fie senin, fără crampe abdominale şi termometre explodate. Vă ajut şi eu măcar cu nişte idei.

De luat în seamă:

  • Nu plecaţi în vacanţă obosiţi. Ştiu că, într-un fel, asta sfidează scopul vacanţei (că dacă ai fi odihnit, nu te-ai mai duce), dar vreau să spun să nu fie după o noapte nedormită că mai aveai bagaje de făcut sau păr de spălat sau unghii de tăiat.
  • Spălaţi-vă pe mâini înainte de a mânca (ştiu că pare penibil de simplu, dar e cea mai penibil de simplă cale de a transporta diferiţi crocobauri în gură. Gândiţi-vă doar pe câte clanţe punem mâna zilnic, mai ales la toaletă. Şi nu garantez pentru igiena nimănui, mai ales a altora :P)
  • Spălaţi fructele şi legumele întotdeauna, chiar şi pe cele care vor fi curăţate/decojite
  • Evitaţi apa de la robinet şi băuturile cu gheaţă (întotdeauna m-am întrebat care-i sursa apei din gheaţa pe care-o pun ăştia în limonada cu apă plată), dar hidtrataţi-vă puternic
  • Şi normal, nu mâncaţi alimente care au stat în soare, etc, riscul pe timp de vară e crescut.
  • Asiguraţi-vă trusa de prim-ajutor, cu medicamentele acelea clasice de care ştiţi că aţi putea avea nevoie: un antialergic, un antidiareic, un antiinflamator, un plasture, un spray de ţânâţari, un spray de arsuri.
  • Legat de antidiareice: vă recomand să le administraţi cu mare înţelepciune, ca să nu cădeţi din lac în puţ. Aşa că, poate vă gândiţi să restabiliţi echilibrul bacteriilor din intestine şi să trataţi astfel şi o posibilă cauză a „diareei călătorului”.

Pubmed scrie că unul dintre cele mai eficiente probiotice este Saccharomyces boulardii, care administrat cu 5 zile înainte de vacanţă pregăteşte flora intestinală pentru experienţe noi şi scade şansele diareei de a strica distracţia. De asemenea, este dovedit că S. boulardii reduce durata diareei cu o zi. În farmacii îl găsim sub doar numele de Enterol. Şi da, merită să menţionez că este un medicament (de fapt, singurul probiotic medicament), nu supliment nutritiv. (Cu nişte aprobări şi teste-n plus.)

În era în care apa plată se îmbuteliază la bax, Mirunica ştie că nu e bine să nu asculte de părinţi ori să bea pe sub ascuns. Îmi pare doar rău de copiii ăştia cu luna de miere, nu ştiu ce mă fac cu ei. Ca regulă generală, însă, ştiţi că sediul imunităţii noastre e în intestine. De asta, cred că merită să investim în ele ca-ntr-o asigurare privată pentru o vacanţă cinstită 😉

foto Biocodex

LATER EDIT: mai multe informaţii despre probiotice, la denisuca.

Dacă regulile au fost inventate de cineva, ăla precis era britanic!

Weekend-ul ăsta am fost la o nuntă de greci în Marea Britanie. Toate bune şi frumoase, undeva la graniţa dintre tradiţii, foarte puţini invitaţi, aleşi foarte pe sprânceană. Eu am fost rugată să fac pe fotografa, probabil like-urile pozelor de pe pinterest m-au recomandat.

Ideea e că, la starea civilă, m-a luat tanti ofiţera deoparte la-nceput, să-mi explice care-s regulile fotografiatului. Nu ştiu dacă aşa o fi şi la noi, dar la englezi nu e voie să-i fotografiezi pe tinerii fericiţi în momentul în care semnează acordul de-a se lua reciproc în registru. Şi în viaţă, dar în registru semnează şi atunci vrei să le faci poza. Ei bine, nu e bine, fiindcă nu e voie.

Normal, blonda a întrebat de ce! Păi din 2 motive: number one- fiindcă registrul în care semnează e un act care nu aparţine mirilor, ci stării civile, deci n-ai dreptul să faci poză şi number two – fiindcă pe pagina aia poate mai apar numele celor care s-au semnat înainte şi cum confidenţialitatea aici e chiar o valoare, nu doar o vorbă, n-ai voie să faci poză.

organizare-cununie-civila-146-500x306

După ce actele au fost semnate, mirii au primit o pană ruptă parcă din cei trei muşchetari şi o foaie pe care-au semnat-o în alb… de dragul pozei sau de dragul simbolului, habar n-am, dar oricum simbolic semnatul ăsta al cecului în alb la începutul unei căsnicii. În final şi la urma urmei, habar n-ai ce semnezi decât până la final. Care sperăm să vină cât mai târziu, oricât de fericit ar fi acesta. Cea cu adevărat importantă e desfăşurarea acţiunii, nu-i aşa? Exact cum păţesc eu la film: dacă nu-mi place în primele 20 de minute, sfârşitul vine întotdeauna mai devreme decât prevedea regizorul. Deşi unii rabdă şi 20 de ani sperând la un “end” care să aducă măcar un “happy” de moment.

Până una-alta, doar frumoase continuări împreună le doresc şi vă doresc tuturor celor pe care postul ăsta îi găseşte-ndrăgostiţi.

p.s. Pe de altă parte, nici filmele în care ştiu sigur ce se întâmplă nu sunt întotdeauna bune. Diferenţa stă, de obicei, în felul cum se întâmplă 😉

foto

Pagina 1 din 2

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 107 queries in 0.432 s