Voi vă albiţi dinţii? Nici eu!

Sau despre cum m-am tot convins pe mine că e în regulă şi de bun simţ să-mi albesc dinţişorii şi tragicul deznodământ din seara asta. Şi din toate celelalte seri sau dimineţi, zile şi nopţi.

Mă tem că n-o să mai apuc tehnica aia revoluţionară şi perfect lipsită de riscuri, care să îmi dea curajul bazat pe argumente logice şi motivat pe unele evident estetice, curajul de a-mi albi dinţii. Să vă spun povestea, ca un fel de tânără şi neliniştită care-a ajuns la finalul puterilor şi capătul speranţelor.

Pornind de la o realitate obiectivă: am dinţii galbeni, până şi mama recunoaşte. Tata chiar zice că-s maro. Deci ca să ştiţi, nu sufăr de fiţe-n cap sau standarde prea decolorate. Sunt curăţei, da’ galbeni.

Când eram mai mică şi mult mai naivă, îl certam pe tata că nu face albiri pacienţilor. Fiindcă oamenii-şi doreau, iar eu am fost atentă la dinţii din mediul înconjurător dinainte de a avea vreo intenţie dentistico-profesională, nici măcar în plan ipotetico-fantastic. Ba la una dintre expoziţii am fost şi eu (pe vremea aia, mergeam la evenimentele stomatologice din Bucureşti mai conştiincios decât după ce-am intrat la facultate) acolo când a stat vreo 2 ceasuri la standul cu lampa minunată, acel Ariel al dinţilor pătaţi: s-a interesat, s-a informat şi s-a dezumflat de cât s-a informat.. Lampa a rămas, noi am plecat, cu toţi dinţii şi culorile lor naturale. M-am enervat că nu şi-a cumpărat lampa, că se încăpăţânează să nu facă albiri, pentru mine era un marketing minunat, deşi nu cred că ştiam cuvântul ăsta atunci. Mai ales că-mi zicea că, dacă se strică apoi dinţii pacienţilor, tot la el vin să îi repare, ceea ce, din nou, nu mi se părea chiar prost din punct de vedere al strategiei de piaţă, să zicem. Altfel doar pierdea pacienţi, că oamenii nu-şi doreau dinţi albiţi de tata, ci dinţi albiţi punct.

Mult mai târziu (era să zic, când m-am făcut mai mare), am început să vreau tot felul de chestii: pantofi cu toc, ochelari de vedere şi albire la dinţi. Pentru tocuri am plâns 3 zile degeaba, pentru ochelari am convins un oftalmolog că aş avea nevoie de nişte dioptrii amestecate (plus şi minus pe acelaşi nas, că nu-i uşor să hotărăşti cu care vezi mai bine! Aşa că le-am luat pe amândouă 😛 .) Pentru albire încă mă mai rog. De tata şi de fiecare dentist cu care vorbesc. Caut binecuvântarea.

Prin facultate, mi-am întrebat dascălii şi asistenţii de grupă (pe ăia simpatici, nu pe ăia care m-ar fi otrăvit), n-am reuşit să obţin sfânta aprobare. Cred că tata mi-a şi zis la un moment dat că mă dezmoşteneşte fără regrete dacă îmi fac ceva la dinţi. Şi nu e ca şi cum n-ar observa, că nu e genul de bărbat care să nu vadă când mergi la coafor ori la cosmetică ori când îţi schimbi culoarea părului, mai ales a dinţilor! Mi-am întrebat-o pe Giasemi din Grecia, pe Ajibade din Africa de Sud, pe John din Bryn, pe toţi actualii şi viitorii mei colegi. Tot degeaba.

Aşa că, m-am hotărât că în era google, când informaţia înseamnă putere, poate binecuvântarea e la un click distanţă… Şi-am început să caut. Povestea e lungă şi îngrozitoare, în Anglia există o modă acum de a-ţi albi dinţii la “beautician”, care e un fel de cosmeticiană vrăjitoare, fiindcă promite să albească până şi plombele. La nişte preţuri foarte mici, cu nişte substanţe ilegale. (Ilegale, fiindcă au concentraţii prea mari de acid, 40-60% , hahaha, legal e doar 6% şi doar în cabinet) Iar plombele şi coroanele nu se albesc nici cu slujbe, să nu credeţi altceva. În fine, am fost la un curs anul ăsta în Birmingham, însă dubiile încă existau, aşa că m-am mai înscris la un curs, care-mi promitea şi mai multă precizie în informaţii pe un anumit sistem de albire, cel mai tare şi mai sigur de la ora actuală. Hah! Cursul era prin teleconferinţă şi online, adică în timp ce vedeam nişte slide-uri pe net, cineva îmi povestea la telefon. Cel mai mult la cursul ăsta mi-a plăcut că-mi trimiteau ei gelul de albire cadou, ca să-l testez. Buuuuuun.

Când să înceapă cursul, ghici ce, îmi moare calculatorul!!!! Am zis, gata, ăsta e semn de la Univers. Doar că la anul facem nuntă şi ne tragem în poze şi-or să ne vadă copiii. Doamne feri să ne vadă dintr-o parte, că acolo-i gălbeneala cea ami galbenă, pe canini! Astăzi, eram la un alt curs, pe cu totul alt subiect. Ţinut de un specialist în reabilitare orală şi cosmetică dentară. Nu că m-ar fi mâncat limba să pun întrebări off-topic, dar omul s-a aşezat fix lângă mine la masă. Şi-am luat-o ca pe o invitaţie din partea Universului…să-mi mai încerc o dată norocul. Ce credeţi că mi-a spus. “Doar dacă e neapărată nevoie.” Nevoie de mai multă minte-n cap, cam la asta se refera preafericitul. După care discuţia s-a întins şi la alţi meseni. Altul, dentist de rând şi de experienţă (judecând după respectabila-i vârstă) mi-a zis că are două fete, amândouă s-au măritat anul trecut şi-au vrut albire şi că el nu le-a făcut şi că tata are dreptate. Să mă dezmoştenească. Altul, de la 3 locuri mai încolo, mi-a zis că el face la cabinet, că pacienţii sunt încântaţi. Dar eu îl întrebasem dacă-şi face el, lui, nu el altora. Exact. Deci am primit răspunsul.

Săptămâna asta am avut o pacientă, 32 de ani, se plângea de sensibilitate. C-o dor dinţii. Peste tot. N-aveau nimic în afară de o culoare care-ţi lumina nopţile şi-ţi lua minţile. Mă încercase invidia de cum a intrat în cabinet. Şi m-a lăsat imediat mai târziu. I-am zis că sensibilitatea e de la albit. A făcut atunci legătura, cic-o dor dinţii vreo câteva zile după. Ce mai poţi să zici… decât că tata avea dreptate.

Iar eu am încheiat subiectul. În ceea ce priveşte pozele de nuntă, mai bine plătesc pe cineva să-mi fotoşopeze dinţii-n alb, precis e mai ieftin şi mult mai sănătos.

———————————————-

Notă explicativă: Nu vreau să vă speriaţi, sistemele de albire nu sunt oaia neagră a stomatologiei, multă lume le foloseşte şi le foloseşte cu succes. E foarte important însă ca indicaţiile albirii să fie respectate, ca să nu dai de alte belele. Adică, puţine obturaţii sau deloc, fără alte restaurări, risc scăzut de carie, status parodontal bun, nefumători, nebăutori de vin roşu, cafele şi ceaiuri. Purtători de rujuri, toate culorile. Există şi metode de a preveni şi reduce sensibilitatea. Până acum, am făcut albire unui singur pacient. L-am pus să semneze că-i pe proprie răspundere şi să se jure că se-opreşte dacă-l doare vreun pic.

Pe toţi ceilalţi i-am convins. Probabil să-şi schimbe dentistul… Că oamenii nu-şi doresc dinţi albiţi de mine, ci dinţi albiţi punct.

foto 1, 2