Despre oamenii minunaţi din Anglia

Ca să nu credeţi că toţi ar fi proşti.

Iar de postul ăsta am mai multă nevoie eu decât dumneavoastră Fiindcă în momentul ăsta pe jos îmi vine să mă întorc acasă. În ultima vreme, văd doar prostia din jurul meu şi mi-e tare frică de vorba aia…că omul vede numai ce cunoaşte. Şi tare mi-e frică să nu fi uitat cum arată inteligenţa.

Pe Monica nu o punem, fiindcă e din Constanţa, deşi eu am cunoscut-o la Liverpool. Sau ba o punem, fiindcă viaţa mea se împarte în “înainte şi după” Monica. A fost “primul străin” care m-a ajutat fără să mă cunoască şi necondiţionat. O tipă superisteaţă, un dentist cum nu merită NHS-ul să aibă şi cel mai bun tovarăş de tiramisu.

Apoi e sudafricanul care mi-a deschis primul uşa, când întreg sistemul mă primea cu jumătate de gură. Vârsta: către şaizecişiceva de ani. M-a aşezat pe scaun la el în birou şi mi-a spus direct că e dispus să mă ajute, să-mi facă actele, doar să-i spun ce să semneze. Şi oricât m-ar fi enervat mai târziu sau oricât ar fi profitat de timpul meu liber şi gratis, e omul care mi-a făcut un bine major. Şi care m-a ţinut de mână în primii paşi făcuţi singură în cabinet. După ce l-am chemat prima dată să mă ajute la o extracţie care deja dura de 20 de minute şi şi-a lăsat pacientul ca să vină la al meu, mi-am dat seama cât mi-e de bine lângă el. Mai târziu mi-a spus: “Miruna, oricând ai o problemă, cheamă-mă fără reţineri.” În stomatologie, când eşti doar tu cu pacientul, riscurile sunt cu totul altele decât într-un spital cu mulţi medici. Nu ştiu dacă l-am mai chemat de atunci, poate ăsta a şi fost secretul.

Datoria morală mi-am achitat-o domneşte, o să vă povestesc într-o zi. I-am pus actele pe picioare înainte de un mare control, am asistat la întâlnirea cu inspectorii, iar la final am primit o îmbrăţişare sudafricană şi asigurarea unei recunoştinţe veşnice. De fiecare dată când pleacă în concediu, îmi scrie să mă întrebe dacă vreau să-i ţin locul.

Apoi grecoaica mea dragă, dentistă la aproape 50 de ani, cu care m-am înţeles în cele mai stricate forme ale unei engleze simţite mai mult decât vorbite. Ne-am întâlnit ca două suflete speriate, la începutul unui drum asemănător. Cu singura diferenţă că ea are doi copii şi 25 de ani de stoma în plus faţă de mine. “Dar tu ai timp, Miruna.” Asta îmi spune de fiecare dată. Că timpul e un avantaj peste minte. Şi că o să cresc frumos.

Şi, în sfârşit, un John în ecuaţie. Britanicul tipic, la vreo 40, uşor roşcat, cu ochi albaştri. Om cu afaceri mari şi dentist cu experienţă. De curând, şi familist convins. Aş fi lucrat la el, dacă nu ne-am fi mutat la Sheffield. Oficial – a fost o vreme prof, în realitate, va fi mereu dascăl. Mergeam într-un timp la el la cabinet să mă uit cum lucrează şi l-a impresionat că niciodată nu şedeam de faţă cu pacientul. Şi că puneam întrebări. În săptămâna în care-aş fi început să lucrez la el, iubitul meu a aflat că sunt şanse de relocare. M-am gândit foarte puţin dacă să-i spun lui John sau… să nu-i spun şi să încep munca. Erau bani la mijloc. Şi obrazul meu. Normal că n-am ascuns nimic şi am amânat prima mea zi până la informaţii mai clare. Care au întârziat cam 2 luni, timp în care el a aşteptat după mine. Adică, nu şi-a căutat alt dentist în loc. Fiindcă onestitatea cu omenie se răsplăteşte.

După ce m-am mutat în Sheffield, m-am întors o dată să îl văd. Vreo 4 ore şi ceva cu trenul. I-am mulţumit pentru tot sprijinul. M-a învăţat multe şi a fost de o francheţe din aia politically incorrect. Singurul dintre englezi care-a recunoscut că nu le plac indienii. Şi singurul care a recunoscut că se exagerează cu reguli şi reguliţe în sistem. Foarte fain omul. Când i-am scris că ne mutăm şi că n-o să pot lucra la el, mi-a răspuns cu un email de am început să plâng. Fiindcă mi-a spus lucruri despre mine, care nu credeam că se văd la umbra norilor englezi. Nu ştiu câţi bani aş fi făcut la John, dar ştiu precis că m-aş fi îmbogăţit fără de preţ.

Recent, mi-a scris că şi-a computerizat toată clinica şi că mie are să-mi mulţumească, fiindcă l-am convins. Păi cred şi eu, la cum m-am speriat că trebuie să încep să scriu de mână! 🙂

Zilele astea, când războiul cu prostia se joacă în deplasare, John e de partea mea şi îmi formulează emailurile de apărare. Şi-mi construieşte strategii de râsu’ plânsu’. Şi mă face să mă simt mai puţin nebună în ţara asta de străini. Invitându-mă de fiecare dată să mă întorc la el, de oriunde aş fi.

foto