Anul: 2013 (Pagina 1 din 24)

Happy AfterChristmas!

Cum a fost? Sarmalele bune? Cozonacii pufoşi? Bradul mirositor, moşul bogat, copiii acasă? Sper că nu aţi ajuns pe la urgenţe, cu spălături gastrice sau supradoză de colebil. Noi n-am fost în categorie de risc, oricum nu de la ouăle mele umplute. Cine le-a gustat n-a mai cerut a doua oară :))))

IMG_5094

După asta, a urmat ciorba de burtă (de care musafira nici nu s-a atins, sincer, cred că i-a fost teamă :))) urmată de curcanul proaspăt scos din cuptor – care ar fi fost şi mai bun dacă n-aş fi mâncat atâta somon crud înainte- şi piesa de rezistenţă, un tiramisu home made, nu de mine evident!)

În rest, sunt sigură că vă e bine oirunde aţi fi. Sau sper cel puţin, deşi nu rareori mă gândesc la cei care se nimeresc pe-acia într-o plictiseală de sărbători, în singurătate şi uneori lacrimi.

Aşa că-mi înfrânez orice impuls de a scrie cât de minunate au fost cele 3 ore ale noastre, cât succes a înregistrat sushi în faţa vinetelor mele şi cât de mult îl iubesc pe el. Şi cum el cu siguranţă este una dintre binecuvântările pe care le-am primit în viaţa asta.

În ziua de Crăciun, am fost la biserica românilor din Leeds. E o biserică doar a noastră acum, iar în jurul ei gravitează o comunitate destul de mare. Eu nu prea cunosc lumea şi nici ea pe mine, dar mă impresionează de fiecare dată cum se organizează ei acolo într-un spirit românesc şi creştinesc şi social. M-am dus fiindcă auzisem că e un concert de colinde şi tare mi-era dor de trei păstori live. Colindele au fost cântate de copiii celor prezenţi şi au fost mai minunaţi decât vă puteţi imagina. Într-o biserică pe care am făcut-o a noastră, pe un pământ care ne acceptă cu împrumut, ne amintim mereu cine suntem, de unde venim şi înspre cine se îndreaptă gândurile noastre.

Iar momentul colindelor a fost precedat de un “Tatăl nostru” rostit tot de copii. Atât de frumos au spus rugăciunea, că mi se umplu ochii de lacrimi doar când îmi amintesc.

(În spatele meu, auzeam o familie cu doi copii, care vorbeau engleză. Copiii, zic. Engleză. Încercam să nu aud, că eram în biserică, da’ na. Apoi a venit o doamnă care strângea copiii în faţă, îi aduna pentru momentul rugăciunii. I-a chemat şi pe ăştia micii, din spatele meu. Când s-a auzit un tată cum spunea: îmi pare rău, dar ei nu

ştiu Tatăl nostru şi, de fapt, nici româneşte nu vorbesc. Scuze…)

Şi pentru un moment, am fost cea mai tristă fată din lume în ziua de Crăciun. Pentru copiii ăia şi pentru sufletul lor. Pentru înţelegerea părinţilor care au ales să le spună poveşti de noapte bună pruncilor lor într-o limbă străină decât cea în care simt ei, care au ales să le spună cuvinte de alint într-o altă limbă decât cea în care se iubesc între ei. Cum se poate simţi un copil în aşa o casă mi-e frică să-mi imaginez… Practic creşte într-o casă de străini. Fiindcă niciodată nu le va vorbi limba părinţilor.

La finalul slujbei, preotul a zis să nu uităm că Crăciunul nu e despre cadouri (deşi nu văd care e păcatul în bucuria de a dărui sau a primi) şi nici despre familie. Deşi îi înţeleg dreptatea, nu ştiu cum îşi petrecea dânsul Crăciunurile pe la 5 ani şi am fost cumva tristă şi pentru el.

În încheiere, vă spun că mă mai despart fix 4 ore de muncă pe plantaţie, după care avion cu motor scrie pe mine! Abia aştept!!! Happy AfterChristmas* 😉

christmasscaletop

*(cum zicea Oana)

foto 1- arhiva personală şi proaspătă, 2

Later edit: nu ştiu de ce, pe iPhone şi iPad, prima poză se vede sucită.

Crăciunul nostru de 3 ore

Azi am băut a doua cafea la prânz, la cabinet, fiindcă ştiam că asta mă ţine cu ochii cât cepele până pe la doişpe şi eram pregătită să iau Oscarul în rolul de supergospodina anului. Cumpărăturile de-ale mâncării le făcusem de ieri, mai rămâneau azi doar nişte pate şi somonul (ăsta trebuie să fie proaspăt, deşi e cam varianta de rezervă. Dacă nu ies celelalte, sushi mă salvează onorabil oricând!).

Dezastru. DEZASTRU. Nici nu are rost să vă spun cum arăta bucătăria în timp ce şi după actul artistic. Salată de vinete şi ouă umplute, atâta am vrut să fac. (şi ciorbă de burtă din conservă, dar acolo nu mai e nici un mister, sunt as!) Măcar să arate masa de sărbătoare şi aia să fie românească. Noi mâncăm destul de des în oraş, deci sărbătoare e când avem mâncare acasă. Vinetele au ieşit plouate de ziceai că le-am asortat la vremea de-afară. Iar ouăle umplute au ieşit roze. Dacă le-ar fă făcut cu picioarele bunica, ar fi ieşit mai frumoase. De gust nu discutăm, oricum n-o să ajungă nimeni până acolo.

După ce iubitul meu a gustat eroic din vinete şi m-a sfătuit s-o sun URGENT pe mama, m-a întrebat cât ne-a costat prestaţia din seara asta. Păi da, probabil ar fi fost cam la fel de ieftin să mergem la masă cu încă vreo 4 prieteni şi să facem noi cinste. Plus, nici n-ar fi trebuit să spălăm vasele 😀

Ce voiam să spun e că masa noastră va arăta româneşte, dar tot pe sushi mă bazez! Şi că mă las de pasiunea asta, e clar că n-am moştenit nimic nici de la tata măcar (cred că-s oaia neagră, toate genele gătitului m-au sărit). Deja mi-e milă de copiii mei…

Şi da, Crăciunul de 3 ore va fi din cauză de munci. Eu lucrez până la 6 oficial, iubitul până pe la 5, cu şanse mai mari de a scăpa înainte de a suna clopoţelul. Ajung acasă pe la 7, până mă duşez şi intru-n atmosferă, mai trece-un pic, iar pe la 8 începem sărbătoarea. Cu colinde, brad şi sushi. Cu o prietenă dragă şi nişte cadouri dulci. Iar pe la 11 încheiem Crăciunul, căci iubitul e de gardă miercuri. Până joi!

Vedeţi, şi dv credeaţi că sushi e cel mai grav ce mi se-ntâmplă! 😉

sushi_christmas_by_mrhahn98-d4jrvhu

Vă doresc un Moş bogat, colindători cu glasuri cristaline şi papuci curaţi, prăjituri bune şi pe toţi cei dragi la masă. Mie nu ştiu dacă mi-e mai dor sau mai ciudă că nu-s cu-ai mei astăzi.

foto

Singurătatea ca destin

1335875423_alone-beautiful-black-and-white-boy-couple-favim.com-412781

Uneori cred că libertatea îţi dă mai multe griji şi gânduri decât un tipar prestabilit. Alteori cred că atâta ar fi trebuit să mă bată mama, sau tata, sau, cel mai sigur, amândoi, până să-mi intre minţile-n cap şi privirile-n pământ, nu la ceruri prea suse pentru mine. Şi pentru oricine, că aşa-s blondele, cred că orice fericire poate exista.

Uneori cred că destinul e o scuză pentru eşecurile împachetate frumos şi primite ca o surpriză, alteori cred că şi din eşecuri poţi învăţa câte ceva. Asta, normal, după vreo 3 cutii cu ciocolată şi nişte ore zdravene de somn.

Când te trezeşti c-au trecut anii şi-ţi numeri clipele pierdute şi kilogramele în plus.

Să fii singur de Crăciun nu-i un păcat, deci, vă rog, nu vă mai pedepsiţi pentru asta. E o întâmplare, la anul poate-o să fie altfel. Să n-ai cu cine schimba o vorbă-n casă nu e vina voastră, ci a mobilei că nu ştie vorbi.

pericolul e ca pân’ la anu’ să-nveţe omul graiul – acum străin – al mobilei din atmosferă şi să se simtă bine în două degete de praf. singurătatea-i cea mai periculoasă companie. indiferent în câte limbi vorbeşti.

indiferent la câte zări priveşti. uneori tre’ să te mai uiţi şi lângă tine.

Deşi eu o iubesc. Ca destin, ca eşec sau ca scuză.

foto

Boala sprâncenelor, la femei

thickbrowsprint

Fetelor, doamnelor şi domnişoarelor, ce-aveţi, dragă, cu sprâncenele proprietate personală, aţi prins boală pe ele??? Unele dintre dumneavoastră, să nu vă fie cu jigniri ori să se lase cu ofense,  vă boiţi moacele de zici că v-aţi scăpat cu markerul permanent nesupravegheate pe la vârsta de 3 ani. Nu vă faceţi probleme, nimeni nu ştia pe-atunci să coloreze fără să depăşească linia, dar până la 5, hai, 6 ani am învăţat cu toţii. Ce naiba, ne facem de mândra minune! Pe noi şi pe mama noastră, care, biata, nici n-o fi pus mâna pe eyeliner în viaţa ei. Dar las’ că fiică-sa recuperează.

Şi ştiu că nu-i eyeliner drăcia aia de-ţi mâzgăleşte sprâncenele, iar ăsta e ultimul detaliu care contează.

Sprâncenele ultra-studiate şi mega-conturate sunt frumoase doar în reviste şi la TV. De asta sunt şi aşa puternic conturate!!! În viaţa de zi cu zi, însă, la birou, în oraş, vara sau iarna, când oamenii vă văd în 3 D fără ochelari, arătaţi de zici că e cum scriam eu mai sus. (La fel e şi cu dinţii. Cei perfecţi sunt nu prea grozavi, fiindcă sunt fără personalitate. Sunt artificiali şi sunt toţi la fel de frumoşi şi artificiali. Am pus zeci de dinţi din ăştia “perfecţi” la oameni care suspinau după urâţii lor naturali, aşa strâmbi şi galbeni cum erau ei.)

  • Grosimea: Ştiu că cele subţiri îmbătrânesc, dar totuşi. Să întinerim cu limită. Nu le mai faceţi aşa groase: Când toată faţa e numai o sprânceană, pardon, două, ăsta e întregul şi singurul mesaj pe care-l transmite faţa respectivă: sprâncene, sprânceeeene-aveem… Ce înseamnă asta? Habar n-am, să-mi spuneţi voi, dar nu sună prea sofisticat. Că de arătat, urlă.
  • Culoarea: Nu le mai faceţi aşa negre. Gizăs craist, eu când le văd deja încep să-mi fac rugăciunile să nu visez noaptea. Mai ales dacă sunteţi blonde, aplicaţi machiajul ăla să se potrivească şi cu faţa voastră, nu numai cu a domnişoarei de pe ambalaj!
  • Forma: Nu le mai pătrăţiţi perfect. Sunt prea unghiuri de 90 de grade, 90 de minute şi 90 de secunde. Cine-a fost prezent la orele de mate printr-a şasea ştie ce vorbesc. Cine se machia în oglindă, pe sub bancă … nu prea. Sunt foarte artificiale şi urâte. Vă îmbătrânesc, vă masculinizează şi vă dau acea notă de ridicol şi vulgar, care întoarce capete pe stradă. De mirare, nicidecum de respect pentru minunatul machiaj efectuat dimineaţa la 7!
  • Perseverenţa: aici e simplu. Renunţaţi la orice formă de manifestare a bolii sprâncenei. Gata, aruncaţi creioanele de sprâncene, programările la cosmeticiene de cartier sau la prietene la cataramă şi umblaţi cu faţa VOASTRĂ pe stradă. E mai puţin rea decât orice altă variantă creionată.

Şi nu uitaţi: Cel mai reuşit machiaj e acela care nu se vede că-l porţi.

Iar, în final, o sugestie de stil. Ultimul răcnet:

Continuare

Replică la durerea în călcâi

Ştiu că poveştile cu medici şi pacienţi nemulţumiţi sunt un izvor de dezbateri, like-uri şi comentarii, fiindcă tot românul s-a născut poet, medic şi mai deştept decât prevede legea.

Acestea fiind spuse, vă invit să citiţi mailul primit de Simona de la o cititoare pe care o durea-n călcâi. Asta ca asta, dar urmează tona de comentarii, de te iei cu mâinile de neuroni, asta…cine mai prinde vreunul de coadă.

Oamenii se duc la medici cu probleme de sănătate şi fiindcă vor o rezolvare. De fapt, ei caută o vorbă bună şi un prilej de socializare amabilă. La fiecare curs (şi m-am dus la toate!) despre comunicare şi posibile riscuri profesionale ni se aminteşte că pacientul nu apreciază medicul după calităţile sale profesionale, ci după cum se poartă, cum zâmbeşte, cum vorbeşte. De asta-s eu aşa iubită de pacienţi, iar dv credeaţi că-s mare medic! 😉 Iar eu credeam că-s bullshit-uri regale, că cum, domn’e, să fii mai vrăjit de-un rânjet decât de-un tratament. Că cum, domn’e, să conteze mai mult forma decât fondul. Uite-aşa, şi-am încălecat pe-o şa. Contează. AMBALAJUL.

hyp

Mergem la mari profesori şi aşteptăm să ne servească şi ceai pe lângă lecţia de medicină, normal. Pe care oricum am repetat-o cu Sf. Google înainte, cel atotştiutor şi atotvindecător.

Vreau să vă povestesc 2 chestii care mi s-au întâmplat mie, personal. Care m-au uimit pe mine, în deplinătatea neuronului blond, singurul din dotare, pe cuvânt de-onoare.

Era o vreme în care sufeream cumplit de o problemă, nu contează care, mie-mi părea a alergie. Se manifesta ciudat, anapoda, nu o puteam lega de absolut nimic, aşa că- după ce-am epuizat toate variantele filozofice de tratament ale maică-mii, am zis, hai la specialist, Miruno, că n-ai inventat tu apa caldă. Ba s-au trezit şi nişte neamuri binevoitoare şi motivat îngrijorate, de mi-au făcut programare la unul dintre cei mai de încredere medici din Bucureşti. Tipa era drăguţă, puţin nepieptănată şi foarte zăpăcită, deci…cum ziceam. Pacientul judecă după cum ţi-ai tras cărarea, nu după altceva. S-a uitat la mine, cu răbdare, nu zic. După care şi-a scos o carte mare din bibliotecă, a răsfoit vreo 2 minute de ziceai că ştie unde să caute, în fine, n-a găsit. M-a trimis acasă, convinsă fiind că toată treaba e doar în capul meu. Şi că, oricum, ea nu ştie ce să-mi facă.

hypochondriac

Pe cuvântul meu de onoare, am avut tot respectul pentru această doamnă doctor nepieptănată. Brusc şi cărarea parcă i s-a aşezat! Fiindcă e mult mai uşor să faci o reţetă, să te faci că pricepi care-i ideea-n propoziţie. E mult mai greu să accepţi că te depăşeşte situaţia sau că pur şi simplu e greu de pus un diagnostic.

Nici un medic, oricât de profesor-doctor ar fi el, nu le ştie pe toate! Oricine merge la el cu aceste aşteptări va pleca profund dezamăgit şi va merge direct la Simona şi la google să-şi toarne oful.

Altă fază: Ne pregăteam să plecăm în excursie la Paris, eram în Bucureşti pe vremea aia. M-a luat brusc ameţeala. Prima dată, am crezut că mi s-a părut, deşi m-am cam proptit în garduri. A doua oară, am crezut că-s nemâncată, deşi rar mi se întâmplă asta. A treia oară, deja am zis să cer ajutor, pentru că mi s-a întâmplat stând în patul meu de-acasă, cu burta plină şi perfect conştientă. Gravidă n-aveam cum să fiu, deşi mulţi m-au bănuit atunci. Mama mi-a zis că-i de la spondiloza cervicală, să pun mâna să fac puţină mişcare şi m-am enervat aşa cum mă enervez de fiecare dată când cineva mă trimite la sport! Iubitul meu, specialist în domeniu, care vede doar tumori pe creier când îi ziceam de ameţeală, m-a trimis direct la neurochirurgie pe secţie, la investigaţii. (Noi eram la distanţă pe vremea aia, că altfel… era altfel.) Ăia acolo, panică mare, ce-are fata, aşa tânără, săraca. Na bine, sări cu CT-urile pe ea. Să prăjim creierii că oricum nu îi prea folosesc la mare lucru. Cică-i blondă şi scrie pe blog. Iar după vreo 2 ore în care mi-am văzut viaţa prin tunelul tomografului, îmi vine omul ăla cu filmul în braţe şi-mi zice, să ştii că ne-am uitat mai mulţi la el. Şi n-ai nimic. Îmi pare rău.

hypochondria-jpg

ÎŢI PARE RĂU???? Ce rău mi-a părut mie că n-am ascultat de mama nici nu vă pot explica. Ce m-a certat tata că înghit iradieri în timpul liber, nu am cuvinte. Dar na, aşa suntem noi, pacienţii. Ne place drama. Şi nu ne pare rău.

———————

Prima problemă (nu) mi-a trecut după multe tratamente, de nici nu mai ştiu care-a funcţionat. Cert e că pe ultimul l-am făcut tot după capul mamei, care m-a convins că oricum nu mai am nimic de pierdut dacă-i fac şi ei un moft…şi-a funcţionat. Oricum luasem hotărârea c-o să-mi treacă şi că eu la medic mai mult nu mai merg. Noroc că n-a mai fost nevoie.

Cât despre ameţeală, mi-am făcut apoi o radiografie de coloană cervicală, s-au crucit toţi medicii, asistentele pe-acolo. De data asta chiar, săraca fată tânără. Coloana bunicului meu de 86 de ani cred că arată mai bine decât a mea. Normal, el n-a avut blog la 20! 😀 Ameţeala mi-a trecut după ce mi-a repoziţionat un nene tare şmecher oasele în corp (m-am dus undeva pe Berthlot la el, m-a trosnit de câteva ori, mi-a zis să mă mai trosnesc şi eu acasă, i-am dat 50 lei şi mi-a zis că nu-i nevoie să mai merg. că data aia va fi de ajuns. şi a fost.) Acum, între noi fie vorba, mă mai ia ameţeala aşa din când în când… uneori de la mirosurile de guri nespălate, alteori de la prea mult exerciţiu pe taste. Noroc că acum ştiu de unde mi se trage. Şi sper c-am încheiat cu CT-urile la căpşorul ăsta blond. Nu de alta, da’ data viitoare cred c-o să iau bătaie. De la părinţi.

————————-

O să se ajungă şi acolo, în România, unde o să primiţi şi ceai când mergeţi la medic. Pe lângă o lecţie de medicină copiată cu handsfree-ul în examen. Şi-o să fiţi mulţumiţi. Ba deja şi sunteţi fără să ştiţi.

Şi-or să fie tot mai mulţi. Pe principiul, dă-i clientului ce-ţi cere. Un ceai şi puţină medicină. Să-l ungă pe suflet, că rănile trec. Halal.

foto 1, 2, 3

Cum a fost la Andre Rieu la concert

Mai întâi să zic noroc că “a fost”, fiindcă era cât pe ce “să fie” fără noi. Niciodată nu ne mai facem planuri pentru vineri după-masa, deoarece niciodată nu ştii cum cade vreun nefericit în freză, pe care freză tocmai jumătate din noi tre’ s-o repare, de zici că s-au terminat medicii-n oraşu’ ăsta.

În fine, am ajuns. Cu nervi şi greutate (pe drum, am stat vreo 40 km în fundul unuia care mergea cu 10 mile/oră, am crezut că turbez! Cred că în ţara asta a autostrăzilor, depăşirea pe şosea cu o singură bandă pe sens nu se predă la şcoala de şoferi.).

Ne-am relaxat imediat, de parcă noi eram în concediu deja de-o săptămână. Surpriza de la intrare a fost -cum spuneam şi pe facebook- numărul mare de reprezentanţi ai vârstei a treia şi a patra. Aducea a secţia de geriatrie în zilele ei bune. Oameni în cărucioare cu rotile. Oameni care-au chelit deja de vreo 2 decenii. Bastoane, cârje şi proteze. Ba am văzut şi doi cu fir din ăla de oxigen pe la nas şi cu tubul în spinare. Unde m-ai adus, Miruno, evident, mi-am auzit nişte miştouri înainte de spectacol.

17

Fiindcă nu a fost doar un concert, ci un adevărat spectacol. Andre Rieu şi-a făcut intrarea ca întotdeauna, din public, cu pletele în vânt şi orchestra după el. Subţire şi degajat, tipul nu mai e demult doar un violonist, ci e şi un showman aşa cum i se spune lui Brenciu pe la noi. Comparaţia nu există, deci nu vă impacientaţi. Nivelul e cu totul altul. E şi comedian, şi actor, şi romantic, şi veşnic îndrăgostit de valsurile lui Strauss.

Cu mult umor Andre Rieu aseară. Ori aşa o fi în fiecare seară, habar n-am, e prima oară când îl văd. Însă nu numai a cântat la vioară, ci a şi spus glume şi poveşti. Prezenta fiecare melodie şi interacţiona cu publicul excepţional. Plus, jocuri de lumini, costume impecabile, tenori ca-n filme şi nişte expresii faciale incredibile. De zici că-i jucau şi trăsăturile pe acorduri de vioară.

Cele mai frumoase momente:

Înainte de Dunărea Albastră a zis că, de obicei, peste tot pe unde a fost în lume, la piesa asta lumea sare de pe scaune şi începe să valseze. Da’ mai ţineţi mine cum ziceam că media vârstei publicului era undeva pe la 60? Na, imaginaţi-vă octogenarii mei puşi la 4 ace, luându-şi consoartele la vals. Pentru unii sunt sigură că nu s-a mai întâmplat să danseze secolul ăsta, pentru alţii nu s-au mai întâmplat lucruri din pleistocen încoace. Doamne, cât erau de drăguţi. Am văzut un cuplu de bătrânei, care nu ştiu cum au primit dezlegare de la medic să părăsească patul, el era cu cârjele-ntr-o mână şi cu doamna, în cealaltă. Se ţineau în braţe pe ritm de Strauss. Şi erau fericiţi şi împreună. Iar atunci, acolo, pentru o clipă, am simţit că muzica a învins timpul şi biologia şi genunchii care se strică. Muzica i-a reconectat la cei care erau odată, fericiţi şi împreună şi atât.

Să m-aduci şi pe mine la 80 de ani la un concert din ăsta, i-am şoptit romantic. La care, normal, în loc să-mi răspundă mieros, mi-a zis că va fi cam greu să mergem la Rieu! Că na… (Bună gluma, prost momentul. Omul e din ’49, să-i dea Dumnezeu sănătate. Şi nouă tot aşa.)

Al doilea cel mai frumos moment a fost când a cântat fata asta din Africa de Sud, Kimmy Skota, o piesă dedicată lui Nelson Mandela: “My African Dream”. La final, i s-au alăturat alte două voci decât cele din clip, iar combinaţia a fost mult mai reuşită. Piele de găină peste toată pielea din sală. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi şi nouă tot aşa.

Şi a mai fost un moment, pe care nu-l încadrez nicăieri, ci vi-l spun doar aşa (de teamă să nu-l uit când mi-or fi cerurile mai înnorate.), cum mi-a rămas mie în minte şi în suflet. A zis că uneori e întrebat de oameni cum de nu i se face dor de acasă a lui din Olanda, când călătoreşte atâta în jurul lumii. Şi a zis că normal , i se face şi lui dor, dar că şi-a dat seama cum datorită acestui “acasă” şi poate călători. Fiindcă ştii că ai un loc numit “acasă” unde te poţi întoarce oricând şi pământul te va primi, un loc unde toată lumea te cunoaşte. Că de asta poţi călători, fiindcă ai unde te întoarce.

Pagina 1 din 24

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 141 queries in 0.350 s