Luna: December 2012 (Pagina 1 din 2)

Schimbarea e un continuu la prezent

E prima călătorie cu avionul înaintea căreia dorm mai mult de 2 ceasuri. Ba mi-s şi cu părul spălat, bagajele făcute şi biletele printate. Nici mie nu-mi vine să cred că mâine dimineaţă mă trezesc în tihnă, fac o cafea lungă şi una cu lapte, îmi pun cremă şi pudră şi ruj …pe rând şi nu toate deodată.

Tocmai mi-a scris un bun prieten din liceu. Băiatul ăla care se jura fără să bea prea multă bere că el niciodată n-o să se îndrăgostească de nimeni şi că fetele nu-s pentru el. Şi-mi scria acum ceva legat de iubita lui, care este o fată şi este oficială. Că ştie şi facebook!

De aproape o săptămână mă “floss” de două ori pe zi, ar fi mândră Monica să ştie! (Monica e prietena mea dentist, singurul om pe care-l ştiu că-şi curăţă dinţii şi între ei. Ne-am văzut de curând şi m-a ameninţat la propriu, cică-i musai să şi folosesc aţa dentară, nu numai s-o recomand altora.) Şi mi-am amintit de o pacientă, care şi-a salvat gingiile prin nişte tehnici simple, timp şi perseverenţă. Să acorzi unui lucru puţin timp, dar în fiecare zi mi se pare una dintre cele mai admirabile chestii. De o săptămână mă admir pe mine însămi dimineaţa şi seara negreşit.

Şi v-aş mai spune ceva, dar nu pot încă decât să vă asigur că nici o clipă nu trece degeaba şi că tot timpul schimbări se întâmplă. Doar că nu întotdeauna ne dăm seama pe loc, ci doar mai târziu, când vine momentul să tragem concluzia. Sau doar atât: când vine momentul.

Cât despre mine, mâine plec acasă. Deşi e primul Crăciun când nu m-am mai simţit că n-aş fi acasă.

Prima scrisoare de la Moş Crăciun

Eram probabil pe la vreo 7 ani şi am găsit-o sub brad, lângă un munte de cadouri. Încă nu ştiam bine să citesc şi oricum nici nu prea voiam O SCRISOARE de la Moş, eu îl voiam pe el, cu barbă albă şi baston greu, obosit şi bogat. Na.

În scrisoare-mi zicea că m-am făcut mare (ceea ce, între noi fie vorba, a fost o exagerare în orice moment al vieţii mele, mai ales că pe vremea aia eram şi slabă-ngheţată.) Dar aşa zicea Moşul în scrisoare. Ca şi când ăsta ar fi fost păcatul suprem pe lista păcatelor unui copil. Că s-a făcut mare. Zicea că Moşul se duce de-acum pe la copiii mai mici. Nici nu mai ştiu ce-am primit Crăciunul ăla, dar ştiu că a fost unul dintre cele mai triste din viaţa mea. Fiindcă şi acum văd scrisul pe o foaie albă şi aud vocea aia care-ţi vine ca un simţământ din burtă şi îţi pune Întrebarea. Când ai 7 ani, Întrebarea nu mai e dacă “există”, ci de ce nu te-au putut lăsa încă un an să te mai bucuri. De barba albă, de bastonul greu şi de moşul în sine. Cu vocea asta din burtă am venit eu pe lume şi aşa-s de necăjită când vorbeşte ne-ntrebată. Ca la Crăciunul ăla.

Acum, departe de cea de la 7 ani şi cu o voce mai înţelepţită în stomac, ştiu că soarele e pe cer chiar şi când nu îl vedem. Că să te faci mare nu e păcat, ci binecuvântare. Că toate întrebările-şi au rostul lor… Şi că Moş Crăciun mă iubeşte.

A fost prima şi ultima dată când el mi-a scris. Dar întotdeauna şi-a amintit.

foto 1foto 2 

Cine mai lucrează astăzi?

În afară de blonde? 🙁

Proteza n-a ajuns, am un pacient trist de Crăciun. Cealaltă proteză a fost mai cu noroc, are şanse de a intra şi-n gura pacientului, dacă aţi crezut că la asta mă refeream.

Deci aşa cu dorinţele mele de Crăciun.

Nu ştiu dumneavoastră cum staţi, dar sper că mai bine şi cu toţi dinţii în gură.

Eu încă n-am intrat în sărbători, deşi mi-am făcut unghiile cu lac (ha! de vreo 6 luni n-am mai executat asta, n-am voie cu ojă în cabinet). Aşa că, mai vorbim pe după-masă. Sper să n-ajungă Moşul înaintea noastră acasă. Şi toate extracţiile să fie uşoare. Vă urez totuşi Crăciun fericit, că mi-e să nu vă deconectaţi de la net înainte de a prinde ocazia.

foto

Vine Crăciunul sau sfârşitul lumii?

Prea mulţi oameni pe la magazine. Io nu ştiu cum se poartă lumea de sfârşit, dar de Crăciun am mai văzut oameni. Doar că niciodată ATÂŢIA! Am mai prins şi Ajunuri prin Bucureşti, unde poţi să zici că sunt malluri serioase, nu ca gluma noastră de la Sibiu.

Tocmai am ajuns acasă, e 10jumătate. De la mall. Am stat la o coadă la felicitări de cel puţin 10 metri, încolăcită printre rafturi, ca să nu credeţi că nu ştie blonda aprecia. Că nu prea ştie, ce-i drept.

Anul ăsta, am hotărât să nu fac cumpărături decât DUPĂ Crăciun. Cu mici şi drage excepţii. Fiindcă acasă mergem după Crăciun, aşa că n-o să fie nici un bai dacă pot spera la puţin spaţiu personal în magazine.

Deşi, orice înseamnă shopping offline mă îngrozeşte zilele astea. Şi dacă vă spun ce-mi doresc de la Moş o să râdeţi, fiindcă e o prostie. Îmi doresc o proteză pentru un pacient de-al meu, posibil chiar pentru doi, că doar am fost cuminte! 😉

foto

Când se trag concluziile lui 2012, întrebare

Se poartă, recunoaşteţi. Analize la final de an, ca un exerciţiu de bifat căsuţe. Ne-am schimbat televizorul, am pus gresie în baie şi-am făcut concediu în străinătate. La anul poate schimbăm maşina, punem perdele noi şi lăsăm copiii acasă.

Pentru mine, 2012 a fost o aventură, exact aşa cum am prezis. Şi aventura nu a avut legătură cu domiciliul sau cu emigrarea, ci cu transformarea blondei de la bază. Noroc că iubitul nu m-a părăsit.

Mă întreb dacă avem nevoie de concluzii. Şi dacă ele există chiar fără a fi puse pe o listă, cu număr de ordine. Şi câte căsuţe nebifate anul ăsta se reportează în cel care vine şi care n-are nici o vină. Ştiţi, nu anul trebuie să schimbe lucrurile-n bine, ci omul trebuie să se străduiască mai puţin. Ca să reuşească doar. În fond, e vorba despre-o bifă.

foto

După 3 ani, nu te mai poţi întoarce

Vorbeam aseară cu colegii mei la petrecerea de Crăciun (noi toţi fiind străini, doar asistentele-s de-ale lor) despre viitor şi planuri de oameni mari. Toţi dentiştii suntem tineri, în jur de 30, fără copii şi responsabilităţi. Mai puţin o indiancă, ea are deja o fetiţă. Şi vorbeam despre cum nicăieri nu te mai simţi ca acasă, deşi după o vreme şi un copil, noul domiciliu începe să semene cu sentimentul ăla. Zicea ea.

M-au întrebat ce planuri am, dacă mă întorc acasă. Normal că mă întorc! Într-o bună zi. Visez un cabinet în România, am şi idei cum să-l poziţionez pe piaţă. Visez prânzuri la părinţi şi plimbări ale copiilor mei cu bunicii. În proiecţiile de viitor, avioanele au rol de recreaţie, nu de navetă.

De cât timp eşti aici, m-au întrebat.

De-un an, le-am spus fără să număr.

O să vezi, după 3 , e altfel. Nu-ţi mai vine să te-ntorci.

Nu e vorba că dragostea de ţară ar trece după 3 ani, nici cea de limbă, ci că e un soi de ataşament de noile obiceiuri, standarde şi stil.

Să stăm aici e o alegere, le-am spus. Putem oricând să ne întoarcem.

Pe acest “oricând” îl ştiu bine şi de mult, din discuţiile cu iubitul meu, care e convins că ne întoarcem. Şi o spune la un prezent cu iz de “chiar o să se-ntâmple”, de parcă nu aş fi învăţat timpurile verbale într-a doua. Oricând ăsta e duşmanul nostru cel mai mare, că ne dă libertatea aia care nu te mişcă din loc. Ne linişteşte minţile dimineaţa când ne trezim vorbind în limbi străine şi ne alină sufletele seara, când ne ia cu dor de casă. O fi oricând o păcăleală. Dar eu tot vreau să mai cred.

Şi, poate, dacă sunt cuminte, mă vede Moşul într-o zi şi-mi pune sub brad alte adverbe şi nişte prezenturi româneşti.

p.s. Revenind în josnicia realităţii imediate şi ca să nu vă las cu o milă profundă de mine, permiteţi-mi să mărturisesc că nu mi-au trebuit 3 ani, ci doar vreo 2 luni de muncă full-time la Regină, ca să nu-mi mai ardă tălpile să mă întorc. Fiindcă experienţa profesională e mult peste ce-aş fi putut avea în România, banii sunt mai mult decât motivaţionali, iar iubitul e lângă mine. Ordinea după importanţă a celor de mai sus fiind aleatorie.

foto

Pagina 1 din 2

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 108 queries in 0.436 s