Experienţa interviurilor în Anglia

Nu sunt un dentist impresionant ca statură. Poate, surprinzător. Toată lumea (încă) mă-ntreabă dacă-s studentă (inclusiv pacienţii), mai ales în acest Sheffield superstudenţesc. Nu arăt legală nici să cumpăr alcool de la chioşcuri, deşi mă străduiesc cu extra machiaj. Un pacient foarte simpatic mi-a zis odată, şi ce, tu crezi că eşti în stare să-mi scoţi dintele ăla? Extracţia a fost uşoară, dar pacientul nu era nebun. Deşi port costum de clinică o măsură mai mare (fără bluze cambrate, decoltate sau încheiate pe mijloc), faţa tot mă dă de gol.

//Atenţie, o dihanie de text. Poate vreţi să treceţi direct la concluzii.//

V-am spus toate asta, ca să nu aveţi vreo impresie despre mine c-aş fi ceva foarte înalt şi brunet, cu ochelari de intelectual ori sacou de corporatist. De obiceci, sunt în adidaşi. La interviuri, am mers pe tocuri. În cabinet, oricum nu contează. Însă dintotdeauna mi-am permis aroganţa de avea această convingere că, la orice interviu m-aş prezenta, jobul e al meu. Am declarat-o public cu o neruşinare inocentă, pe vremea când nu credeam că voi fi vreodată nevoită să-mi scriu un CV în afara celor pentru şcoala generală…

La interviul pentru revista ELLE, m-am dus după ce-am compus un CV vag pe un A4 într-o noapte târzie, un CV pe care mi-am pus blogul ca element de bază, că altceva n-aveam. Dar m-am prezentat cu atâta dragoste de cuvânt, cu atâta dorinţă de a scrie şi cu toată umilinţa începătorului, încât am câştigat încrederea cuiva. Şi am fost admisă la ceea ce urma să fie pentru mine o “şcoală” plătită, o experienţă de povestit nepoţilor, visul fiecărei fete de vârsta mea. Şi doar oamenii prezenţi în acea zi la acea masă, doar ei şi mama mea ştiu la câte eram dispusă a renunţa pentru nebunia asta. Înţelepciunea de nu o fi făcut nu mi se datorează şi este una dintre mulţumirile pe care le voi trimite mereu, de oriunde aş fi.

Distracţia a început când m-am strămutat la Regină şi totul a început să se întâmple în limbi străine, la propriu, nu la figurat. Stomatologia e o limbă, unde încă o să-mi mai îmbogăţesc vocabularul multă vreme de aici înainte, iar engleza în varianta locală era coşmarul oricărui străin al locului, inclusiv englez din tată-n fiu. (Scouserii, oamenii din Liverpool, sunt recunoscuţi pentru accentul oribil) La primul interviu la care-am fost, surpriză! L-am luat.

Dincolo de faptul că stilul britanic e foarte politicos, de niciodată nu ştii care-i adevărul şi cât te-njură pe minut, nu înţelesesem nimic. (Şi nu engleza era de vină.) Deci asta a fost?! Nu-mi venea să cred! Apoi a continuat şarada actelor traduse, legalizate, copiate, trimise, retrimise, netrimise, DHLizate, perioada în care ştiam site-uri pe de rost, legi şi reguli, apoi perioada în care, din cauza unei greşeli administrative era să-mi pierd jobul, de i-am sunat cu tupeu elegant, politicos dar ameninţător şi-am rezolvat problema. În tot timpul ăsta, am crescut. După care am început să mă transform clinic. Să mă apropii de pacient. Să-i înţeleg mentalitatea. Să-i învăţ limbajul popular medical. Să-i intuiesc nemulţumirile şi întrebările. Mi-a luat timp: vreo 2 luni în care m-am uitat la alţii cum fac şi în care-am ajutat ca asistentă neoficială. Deja creşteam şi încrederea celorlaţi în mine. Cred că e foarte importat să impresionezi angajatorul la interviu, dar e şi mai important să nu-l dezamăgeşti în prima lună. Ulterior am început să lucrez şi toate au mers bine.

Următorul interviu. Fiindcă lucram part-time şi îmi doream să întregesc norma, am ajuns printr-o recomandare la o clinică mare dintr-un oraş mic. “Patronul”, un englez spălăcit şi clasic. Un tip care s-a prezentat cu o listă fizică de întrebări pe care mi le-a pus. (În Anglia, contează foarte mult să cunoşti şi să respecţi protocolul şi regulile lor.) Am răspuns după cât m-am priceput, i-am spus sincer că urăsc protezele totale şi babele veşnic nemulţumite de ele (cea mai dificilă categorie de pacienţi, după părerea mea). La final, m-a întrebat la ce mă pricep cel mai bine în cabinet şi i-am spus sincer că “la vorbit cu pacientul”. Într-o ţară, unde n-ai mai mult de 10 minute la dispoziţie cu fiecare, e un răspuns foarte isteţ. “Nice guys don’t get sued” am auzit la fiecare curs de specialitate. M-a angajat pe loc, spunându-mi că apreciază enorm atitudinea. N-am ştiut la ce se referă, dar un pic mai târziu, când i-am comunicat că nu mai pot începe să lucrez (aflasem deja că ne vom muta), mi-a dat explicaţia. A zis că apreciază foarte mult est-europenii, fiindcă nu vin din băncile şcolii cu impresia că le ştiu pe toate şi c-au mai inventat şi apa caldă pe deasupra. Cu tipul ăsta am petrecut ceva timp în cabinet (m-am dus să mă uit şi am învăţat tone de la el, chestii de sistem, de pacienţi, de materiale, de de toate.). El fusese prof şi avea darul de a preda. A fost imaginea masculină a mentorului, genul de persoană care te inspiră. (Grecoaica fiind imaginea feminină a dentistei care mi-ar plăcea într-o zi să fiu.) Mi-a zis : Mirunda, nu reuşea să ţină minte că e fără d, am avut 3 dentişti englezi la cabinet, angajaţi imediat după absolvire, nici unul, niciodată nu a venit să mă întrebe ceva sau să-mi ceară vreo părere. Iar în mailul de “good-bye” mi-a scris nişte lucruri pe care, cu toată lipsa mea de modestie, nu le pot reda. Însă vă pot spune că am plâns după ce-am citit.

Apoi, mutarea din Liverpool în Sheffield, tot după glasul inimii, că doar el m-a adus până aici.. Desigur, din punct de vedere al actelor, stau mult mai bine, adică nu mai am nevoie de cursuri, echivalări, aprobări, aşteptări. Înainte să plec în România, am fost la 2 interviuri. Primul, la un cabinet frumos de tot, luxos, cu website profi. Cu moralul cam intrat la apă, fiindcă nu credeam că m-aş potrivi într-aşa un loc, pe drum fiind, mi-am dat seama că privirea-n pământ n-o să mă ajute. Voiam jobul. De fapt, a doua zi plecam acasă, deci voiam ORICE job în momentul ăla, doar-doar să pot dormi noaptea. Aşa c-am început să-mi repet în gând “sunt un dentist bun şi pacienţii mă iubesc”. Interviul a avut două părţi, una administrativă şi una clinică, eu am răspuns cum am ştiut, au vrut să mă angajeze pe loc. Bun. O oră mai târziu, mă sună de la alt cabinet, să vadă când pot să merg la interviu. Păi, pot într-o oră ori peste 2 săptămâni, tanti, că mâine lucrez şi poimâine plec în concediu. S-au mobilizat de interviu pe loc, dar cabinetul era o pivniţă tare dubioasă. Nu mi-a plăcut. Dar lor le-am căzut cu tronc. A doua zi m-a sunat altă tanti, pentru un interviu la telefon. I-am cam explicat că nu ştiu, că targetul e prea mare, că nu m-aş băga şi am sfătuit-o să caute în continuare. În aceeaşi zi, m-am trezit cu cea mai bună ofertă de job pe care mi-aş putea-o imagina. Şi, uite-aşa, cu pieptul mare şi mintea relaxată, am plecat #priNeamt şi pe acasă.

La cabinetul frumos nu-mi convenea că trebuia să muncesc şi sâmbetele 2 ore, iar financiar era mai slăbuţ. Iar eu sunt pe principiul că bani mai facem, dar timpul nu-l putem recupera. Aşa că, am mers în continuare cu ambele joburi, nu mă puteam hotărî. A urmat un interviu clinic la telefon cu un tip din partea cabinetului urât (dacă aveţi vreodată parte de aşa ceva, cu cineva din partea unei companii, daţi-mi un mail şi vă zic ce să pregătiţi). Ştiam că n-o să accept jobul, dar voiam experienţa! Şi bine am făcut. A doua zi, le-am spus că nu sunt interesată. Nu pot să merg zilnic într-un loc pe care-l urăsc; vreau să-mi răsune tocurile pe holurile cabinetului, asta sunt eu.

Al treilea interviu a venit când nici nu mai speram, pentru un job mai aproape ca distanţă de unde voi sta. Fără sâmbete, target acceptabil. Îl voiam cel mai mult, dar m-am dus relaxată, ştiind că am rezervă. Plus, ştiam că ei făcuseră interviurile când eu eram în România şi că agenţia abia i-a convins să mă vadă. Deci slabe şanse. Tot aşa, interviu cu directorul clinic şi cel administrativ. Două grase super stilate şi vesele. La final, zice una către alta: păi, ce aştepţi, nu-i dai jobul ăla odată?! Şi aşa s-a terminat cu dilemele mele, am anunţat cabinetul frumos că nu sunt interesată, mi-am cerut scuze şi chiar mi-a părut rău. Au urmat telefoane chiar şi ieri, ajustări de ofertă, s-a renunţat la sâmbete, s-a crescut salariul. Doar să mă duc la ei.

Cred că ştiu ce fac până la urmă. E mult mai uşor când nu ai de unde alege. Însă, la cabinetul nou e un colectiv de încă 4 sau 5 medici, toţi tineri. La cabinetul frumos, aş fi doar eu şi un indian fără potenţial de mentor (deşi apreciez enorm indienii ca medici, sunt oameni foarte capabili). Nicăieri nu e perfect, peste tot sunt probleme, dar cred că locul meu e între oameni, nu între pereţi frumoşi.

Ca şi concluzie:

  1. Dacă acest articol e citit de vreun român în curs de interviuri în UK, să ştie că-i răspund cu drag oricărei întrebări pe mail (miruna punct siminel la yahoo punct com) sau în comentarii,
  2. Atunci când nu eşti tocmai cel mai experimentat candidat pentru un job, joacă-ţi cartea câştigătoare pe acele atuuri care nu se pot preda la şcoală. În fond, nu ai nimic de pierdut. Şi întotdeauna ajută să arăţi cine eşti mai degrabă decât să vorbeşti despre asta. Emană entuziasm, dorinţă, pasiune, optimism. Nu le afişa, simte-le. Dacă nu, te reorientezi. Stomatologia în Anglia e de hahat, dar, cu toate astea, eu cred că se poate livra şi calitate în sistem. Iar lecţia cea mai importantă pe care am învăţat-o după toată treaba asta e să nu uiţi să intervievezi şi tu angajatorul. Fiindcă e un potenţial loc de muncă pentru tine, unde îţi poţi petrece jumătate din timp pentru o perioadă. Iar eu aş fi vrut să fi fost mai atentă la multe alte aspecte când am fost acolo. Fiindcă atunci când am avut de-alege, au răsărit multe întrebări la care trebuia să fi răspuns deja. Întrebări despre mine şi despre ce caut eu la un job. Căci, vedeţi, şi una mică şi blondă ca mine are valoare pentru nişte ochi avizaţi. Sper doar că păcatul de a nu fi avut o oglindă să-i fie iertat cu îndurare.

p.s. N-am citit niciodată cărţi despre cum să te porţi şi ce să răspunzi la interviuri. Şi nici nu am de gând.

foto 1, 2, 3, 4

Articolul anterior

Fiecare zi e o alegere nouă

Articolul următor

Zahărul ascuns din alimente

25 Comentarii

  1. bravo!:)
    succes si mai departe!

  2. Di

    alaltaieri vorbeai despre alegeri, iubire, relatii si intamplator m-ai ghidat spre niste texte pe care aveam nevoie sa le citesc..

    iar azi, dupa un interviu la o slujba pe care (culmea!) mi-o doresc, intru pe blog si vad postul tau :))

    Pyuric are dreptate, esti o fiinta foarte speciala!

  3. Ch, de fapt, greul abia incepe!

    Di, eu nu cred in coincidente, iar pyuric s-ar putea sa aiba dreptate :)) prietenul meu adesea ma alinta ca-s “de la scoala speciala” :)) de parca el n-ar fi tot ardelean! Da’ sa zicem ca eu inceata pt amandoi.
    Nu mi-ai spus cum a fost la interviu. Acum e randul tau!

  4. @Di: intotdeauna am dreptate! 😀

  5. Di

    A decurs bine, mai am un test de trecut vineri si in principiu ar trebui sa incep perioada de proba saptamana viitoare. Sper ca va fi bine si am putine emotii vis-a-vis de propunerile financiare, pt ca stiu ca salariul nu va fi mare, dar vreau sa fie decent. 🙂 Si da, prefer bani mai putini, dar un mediu placut (cultural, boem, cum imi place mie) decat corporatist (been there, done that, things learned but on the long term I wanna be a happy person).

    Pyuric, mama internetului, iz always right.

    Succes Miruna!

    • Di, Să fie, mulţam frumos! Succes şi ţie! Şi ţine minte că e tare important să faci ceea ce-ţi place, dar că nu e nici un păcat să-ţi placă şi banii. Ţin pumnii!

  6. Misto, o experienta 🙂 !

  7. Catalina

    Si eu am trecut prin experienta interviurilor englezesti, care clar sunt mai scortzoase ca cele din Romania.

    Eu am luat fost acceptata la un job acum 2 luni de zile, dupa un interviu cam prea usor sa fie adevarat….iar dupa o saptamana m-au sunat altii sa ma duc la interviu. Nu mai vroiam sa ma duc, eram deja obosita de interviuri, plus ca incepusem sa lucrez si era cam greu la inceput sa ma invoiesc sa plec mai devreme de la birou.
    Totusi, jobul suna f bine, salariul era cu vreo 10.000 mai mare…plus f aproape de casa.
    Prietenul mau a insistat f mult sa ma duc….si m-am dus, desi nu m-am pregatit deloc.
    Si apoi m-au mai chemat si la al 2-lea interviu.
    Iar acum cateva zile am primit raspuns ca am primit jobul…wooo hoo!!
    Nici nu am stat pe ganduri, normal ca am acceptat, de abia astept sa incep!

    In final, as vrea sa mentionez ca dincolo de succesele mele din ultima perioada, la inceput mi-a fost f greu la interviuri, drept urmare nici nu am fost acceptata….iar cu permisul de munca, am asteptat 5 luni dupa el :-O

    • Cătălina, felicitări multe multe! Şi prietenului tău că te-a convins! 🙂 Ştiu senzaţia de oboseală, de mulţumire cu ce ai, cu ce gând te-ai obişnuit în capul tău şi-aşa mai departe. Tot ce îţi spun e că ai noroc dacă nu ai semnat contract în primul loc, fiindcă de obicei sunt foarte stricţi cu notice period. Ştiu oameni care au semnat contracte, care-i obligă să dea preaviz de 6 luni! Aşa că, citeşte contractul şi cască bine ochii! Succes! Şi spune-mi, amu, cu ce te ocupi? 🙂

  8. Felicitarile mele, blondo! Uite cu m-ai tinut tu minute bune in fata monitorului sa-ti savurez experientele cand eu trebuie sa plec…la dentist! (whaaadaap!:D)
    Cred ca povestile tale pot inspira nu doar pe cei care isi cauta loc de munca in domeniul sanatatii dar pe oricine care e la inceput de drum si vrea sa se angajeze!
    Inca o data: felicitari!

  9. Desi tangentele mele cu cabinetele dentare se rezuma la faptul ca eu sunt pacient, postul tau mi-a aruncat asa, un sac de optimism. Multumesc 🙂

  10. Catalina

    Miruna,

    Eu lucrez in supply chain, ca inventory analyst. Am semnat contract de munca la primul loc, dar notice period e de 1 luna si pt ca sunt inca in perioada de proba, e 2 saptamani. Nu am auzit pana acum de 6 luni. Mi se pare absurd, nici un angajator n-are nevoie de 6 luni sa isi gaseasca om nou. Dar cine stie, in contractul lor, pot scrie ce vor, nu?

    Multumesc de urari, si tie succes la noul job…si btw, eu sunt in Derby. Inteleg ca te-ai mutat de curand in Sheffield care e destul de aproape. Eu merg destul de des in Meadowhall, care acolo langa tine 🙂

  11. mo

    e o treaba cu interviurile, adica nu stiu daca e si in alte branse asa, dar la arhitecti, dupa ce trimiti cv/portofoliu, nu prea te invita nimeni la interviu daca nu are si intentia sa te angajeze.
    interviurile sunt mai mult asa un buna-ziua, ca se se asigure ca existi. si cum nu vor sa piarda timp pretios si/sau banii pe transportul tau pana la locul interviului – treaba e oarecum fixa.
    ce m-ar interesa pe mine e ce skilluri crezi ca sunt importante in prima faza – cea care precede interviul. sau de fapt sunt curioasa la altii cum o fi.

  12. Lohn Don

    Cel mai simplu e sa fii recrutat de un head-hunter din UK: la cati bani castiga (potential) de pe urma ta, isi permit sa “investeasca” intr-o societate de avocatura care sa “push” in fiecare zi pe UKBA, iti platesc biletele de avion, cazare cateva saptamani pana-ti gasesti ceva rezonabil de stat, etc.

    Apoi urmeaza partea cu adevarat naspa: incepi munca. Isi mai iau teapa cu unii, cu altii (care-s mai lenesi de fel), dar “overall” ies pe plus. Mult de tot.

    Cam asa e in City of London.

  13. Ada

    eu am tot aplicat la joburi in UK dar nu te baga in seama daca nu ai permisul de munca. Daca nu esti ITst of course 😛

  14. Eu sunt de parere ca UK-ul in curand se va satura de romani ca si restul tarilor care s-au “bucurat” de prezenta exemplarelor autohtone! Pentru cei ce se simnt in plus in tara lor le zic… vrei sa fii extraordinar facand un lucru, poti fi oriunde, chiar si aici in umila noastra patrie!

  15. Despre permisele de lucru nu spui nimic?

    • Cristian, nu am informatii prea multe cespre asta. Medicii au statut special si primesc drept de munca automat, fiindca UK inca are nevoie sa importe medici.

  16. Cristina

    Felicitari si alegeri inspirate in continuare! Sunt curioasa, a contat foaia matricola in povestile astea? Pt agentia care te-a recomandat sau chiar pt directorii de clinica? Cursul de bioetica, vreo nota, vreo impresie artistica din perioada facultatii, ceva? Sau doar personal branding-ul extracuricular?:D

    • Nu m-a intrebat nimeni de nimic. La fiecare interviu ma duceam cu dosarul de certificate de cursuri absolvite si etc. Singura chestie pe care unii o voiau era permisiune sa iti verifice cazierul. Dar asta fiindca asa era politica acelei clinice.
      Despre note nu e politicos sa intrebi, iar englezii stiu asta. Am avut insa interviuri clinice si non-clinice, unde mi-au pus intrebari de protocol medical si generale. Tb sa cunosti f bine regulile lor de NHS, NICE guidelines si aste lucruri…

  17. Cristian

    Si mie mi-au verificat cazierul pana acum..probabil am fata de hot..lucru normal..pentru cei veniti din romania. Mara in romania esti cineva…doar daca ai pcr (pile, cunostiinte, relatii) si bani. Multi pleaca..nu numai pentru bani (cazul meu) ci pentru respect, atat pentru munca cat si pentru oameni. Au si ei leprele lor si uscaciunile lor. Eu in regatul unit am venit pentru ca m-am saturat de romania. Daca as putea sa iau cetatenia british as renunta in mod voit la ceea romana. Intotdeauna voi aprecia mai mult regulile de aici decat nepotismul si mita din romania.

  18. elena

    Spune-mi te rog, tu ai plecat in UK sa muncesti fara sa ai deloc experienta in domeniu? Te intreb pentru ca momentan sunt studenta si ma interesez ca dupa ce termin sa plec, dar din ce am citit eu pe net, am inteles ca trebuie sa ai experienta minim 3 ani, e adevarat? Multumesc.

    • Elena, eu am mers direct după facultate, cu zero experienţă. Teoretic, legea nu îţi cere cei 3 ani de experienţă, dacă ai terminat după 2007. Doar celor care au terminat înainte, le cer britanicii un certificat de conformitate.
      Însă ce am auzit mai nou e că angajatorii încep să ceară experienţă. Aici însă mă refer mai ales la companiile mari, nu la cabinetele individuale. Dacă vrei, eu zic să încerci. Legea nu te obligă să ai cei 3 ani de experienţă! SUcces.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 181 queries in 1.310 s