Adevărul printre rânduri: Legea apei

Evident că proiectul “Legea apei” (prin care se urmăreşte ca producătorii de apă – există aşa ceva?- să fie obligaţi să treacă pe etichetă şi conţinutul de nitraţi) e o campanie de promovare a mărcii de apă Aqua Carpatica. Una foarte deşteaptă, mai ales că “strategia de marketing” aduce argumente care încurajează sănătatea şi sunt valabile din punct de vedere ştiinţific. Nu vindem margarină cu aromă de şuncă şi personaje colorate pe capac, spunându-le părinţilor că are calciu şi vitamine, toate esenţiale pentru diverse dezvoltări ale pruncului. Ce anume se dezvoltă şi ce crocobauri se dau peste cap prin nişte simple teste de sânge nu specifică niciodată reclama.

Nu am fost implicată în campania “Legea apei”, am aflat de ea de la Chinezu. Dar pentru că zilnic beau… şi beau tone de apă (poate confirma Pyuric, care -într-o seară la Barcelona- s-a bazat pe o sticlă de 2l de apă plată, plus nişte resturi într-o alta, pe care să o împărţim, iar dimineaţa s-a trezit că o băusem pe toată!!! Fără să îmi dau seama. Dacă există broaşte-n burtă, regatul lor e la mine!), cu drag îmi dau cu părerea.

Legea apei nu ne va garanta faptul că bem o apă benefică. Deoarece pe lângă nitraţii aceştia, pe care mulţi învaţă să-i pronunţe, mai sunt o grămadă de alte elemente văzute şi nevăzute care influenţează calitatea apei noastre. Dar cea mai importantă misiune a proiectului este aceea de a-i învăţa pe oameni noţiunea de “calitate” în relaţie cu apa pe care o beau. Deşi arată la fel, apa poate avea efecte diferite. 

Calitatea apei depinde de: provenienţă şi conţinut, mijloc de îmbuteliere şi/sau condiţii de transport, temperatură, recipiente de depozitare (sticla e întotdeauna e preferat plasticului) şi alte influenţe vibraţionale, care se manifestă prin sunet, gând sau scriere, modificând însă structura fizică a cristalelor de apă.

• Conţinutul maxim de nitraţi, admis în apa potabilă a copiilor e 10mg/l. Mama (medic de familie şi minte deschisă) confirmă o creştere neobişnuită, în ultima vreme, a nitraţilor în urina pacienţilor-copii. Evident, nu a făcut un studiu, dar cu memoria şi observaţia stă bine.
• În Sibiu, avem filtru de carbon la robinetul de la bucătărie, de câţiva ani. Înainte să-l cumpărăm, am făcut o socoteală simplă: într-un singur an, scoteam investiţia şi amortizam banii daţi pe bidoane de plastic, transpirate prin supermarketuri.
• Mai grozav decât filtrul ăsta de carbon e ionizatorul de apă, care o alcalinizează. E şi ceva (mult) mai scump. Dar mă bate gândul, sincer… Despre importanţa pH-ului apei noastre şi a organismului, în general, vă rog să citiţi aici.
• Terapia cu apă, tot de la japonezi luată cu împrumut. Ştiaţi că ei sunt cel mai longeviv popor de pe planetă, da? Oare de ce!
• Despre apa ionizată mi-a plăcut ce am văzut pe blogul doamnei Ligia Pop.
•  Despre Masaru Emoto şi cristalele de apă am mai scris.
• Era acel documentar rusesc, “Voda”, însă nu îi mai găsesc linkul. Mult despre Masaru Emoto şi cercetarea lui.

În concluzie, nitraţii nu sunt totul când vorbim de calitatea apei potabile. Dar sunt un început. Sănătate să avem!

foto 1, 2