Luna: April 2012 (Pagina 1 din 3)

Dacă fiecare ar avea grijă de el

Dacă rugăciunile ar fi sincere şi iubirea de sine absolută, dacă ar fi mai puţine pilde despre altruism şi mai multe despre tine. Dacă am înţelege să ne iubim nu cu mintea, nu cu creme şi abonamente la săli scumpe, ci cu inima şi cu plămânii. Dacă am simţi adevărul din frumuseţea care porneşte din interior şi pericolul care se naşte când doar o spunem.

Continuare

3 acte, dar o singură blondă!

Săptămâna trecută am primit o propunere pentru a “juca” într-o piesă de teatru pe facebook. Ce credeţi c-a ieşit?

Repetiţiile ne-au luat mai mult decât credeam iniţial, asta fără legătură cu vreo culoare a părului meu. Am muncit mult, ca să încurcăm cât mai tare replicile şi să ne facem cât mai bine de râs. Nouă ne place în lumina reflectoarelor, că doar de aia suntem bloggeri. Exceptând atunci când pun alţii luminile pe noi şi devine puţin stresant, că nu suntem obişnuiţi. De fapt, vorbesc în nume propriu, deşi nici colegii Ciubotaru şi Piticu nu sunt tocmai cei mai modeşti oameni pe care-i cunosc. 😛

Piesa se numeşte “3 bloggeri în 3 acte”, fiind inspirată din Creditul Divers în 3 acte de la BCR. E vorba de un credit de nevoi personale, pentru a cărui aprobare sunt suficiente doar 3 acte. (Când vine vorba de acte, dictonul e “less is more!”, şi nu mă întrebaţi pe mine ce părere am, că de juma’ de an mă lupt cu birocraţii internaţionale! Că nici cu enlgezii nu mi-e ruşine.) Deci 3 acte. Plus, un voucher de 200 ron, cadoul BCR-ului, cât să nu intri în banii de credit când sărbătoreşti aprobarea.

Toată piesa în mişcare o găsiţi pe facebook.
Mulţumim producătorului, sponsorului şi bunului Dumnezeu pentru c-a inventat vopseaua blondă! Şi nu fiţi timizi cu aplauzele şi roşiile dumneavoastră. Primim de toate.

p.s. Cât mi-ar fi plăcut să ne chiar întâlnim în piesa asta şi offline, că tare mi-e dor de co-actorii ăştia doi! Deşi eu sunt mai frumoasă decât ei. Şi mai modestă, că tot nu ştiam cum să zic.

Pe modul “medical”

În vacanţa dinaintea Paştilor din anul 5, când aşteptam răspuns de la revista ELLE în legătură cu cea de-a doua fază a interviului la care fusesem, ţin minte că un prieten bun mă rugase să-i pun şi lui câteva plombe, dacă tot eram acasă.

În săptămâna aia, ţin minte că aproape închideam ochii şi-mi opream gândurile, atunci când treceam prin faţa cabinetului dentar, nu cumva să i se pară Universului că am vreo îndoială sau că trădez în vreun fel dorinţa unui răspuns pozitiv. Mi-am refuzat prietenul cu o nesimţire elegantă, dar totuşi nesimţire, bazându-mă pe faptul că el mă iubeşte chiar şi atunci când nu mă înţelege.

Continuare

Aventurile dinaintea contractelor noastre

Acum cât am fost în Sibiu, am ieşit mai puţin decât îmi stătea în obicei, dar am stat mai puţin acasă decât mi-ar fi trebuit ca să mi-ajungă măcar pe două măsele. În ziua de Paşti, după masa tradiţională cu ouă roşii şi clanul meu Siminesc înfometat ca după un post ce l-a ţinut mama pentru toţi, m-am scos seara în oraş. Iar din cauza unor fire de nayloane medicale, pe care încă le port în piciorul drept, am lăsat tocurile şi stilul acasă, mi-am pus bocancii mov, de Himalaya şi-am luat-o cu nişte prieteni dragi spre cafeneaua unde credeam cel mai mult că nu ne vom întâlni cu nimeni. Când colo, ce să vezi, toată clasa mea din liceu era acolo!, iar eu am uitat instantaneu de bocanci şi geanta asortată (era asortată, adică aceeaşi cu care m-aş duce şi sâmbătă dimineaţa prin parc).

Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.

Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.

Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.

Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată :P) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.

Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.

Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi! 😉

Continuare

Din Liverpool, ne gândim la Titanic

Liverpool-ul s-a transformat weekend-ul acesta într-o mică scenă pentru păpuşile uriaşe ce se plimbă prin oraş, cu ocazia unuia dintre cele mai mari evenimente din istoria locală. (Inclusiv din perioada capitalei culturale, când ceva asemănător s-a petrecut, însă de o amploare redusă: un păianjen gigant s-a plimbat pe străzi.)

Se comemorează o sută de ani de la scufundarea Titanicului, scenariul fiind inspirat dintr-o poveste adevărată: fetiţa îi scrie tatălui ei, plecat ca steward pe Titanic.

Continuare

De la cumpărat pantofi la cumpărat cuiere

Este tranziţia oricărei femei, care se mută la casa ei. Fie că e măritată sau nu, fie că e cumpărată sau nu (casa, nu femeia), sunt nişte schimbări în organismul ei, care o sperie mai întâi pe ea, apoi pe toţi cei din jur.

Cum începe? Sindromul se manifestă mai întâi prin abonarea la cât mai multe board-uri de “home&deco” pe pinterest. Apoi începi să-ţi dai seama că google îţi pune tot reclame la site-uri de mobilier în stânga şi-n dreapta, de zici că s-au ţăcănit şi bannerele. Noroc că nu te iau greţurile de dimineaţă, când simţi aşa o poftă nebună să-ţi înfrumuseţezi câte un colţisor. Ştiţi, pentru noi, femeile, nu s-a inventat încă numărul perfect al perechilor de pantofi din proprietatea noastră şi nici perfecţiunea domestică. Orice ar presupune ea, noi mereu găsim câte ceva de îmbunătăţit. Femia când vede un obiect care-i place, deja îl vede într-un CONTEXT: pe o etajeră, într-un colţ întunecat, agăţat undeva în baie sau lipit pe orice suprafaţă nelipită deja (asta e una din plăcerile mele vinovate, trăiască scotchul dublu-adeziv!)

Continuare

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 147 queries in 0.481 s