Fără adăpost, la mine pe stradă

În seara asta, după ce prietena Ştefi a părăsit domiciliul stabil al meu, m-a sunat să-mi spună că cineva doarme la poarta vecinilor. Că poate i s-a făcut rău şi are nevoie de ajutor.

“Poate ceva de mâncare…” a zis mama, care avea faţa aia a ei de erou, care nu plânge nici la filme.

Afară sunt prea puţine grade cât să ţină de cald, chiar şi nouă care priveam din casă. De asta ne-am pus încălzire centrală. Apăi afară, unde omul ăsta încă doarme sau se preface că-i viu. Are un fel de pătură întinsă pe jos (aşa ne-am dat seama că nu e leşinat, că leşinul nu îţi lasă răgaz să-ţi pregăteşti impactul cu solul), o căciulă trasă pe faţă şi doar nişte degete i se văd că mai mişcă.

“Îngheaţă până dimineaţă” a zis tot mama, în timp ce amândouă priveam pe fereastră, cu botul fix în bătaia caloriferului încins. “Mi-e aşa milă de oamenii ăştia.” Iar căldura aia parcă era prea multă pentru un moment şi pentru toată familia noastră. Parcă ar mai fi rămas de dat şi pe la alţii.

Până să se termine momentul mamei de privire fixă şi trăsături căzute, am tras jaluzelele şi am zis că nu putem acum plânge pentru fiecare boschetar de pe lumea asta. (Unde “boschetar” nu e zis cu păcat, ci generic. Fiindcă ştiu că viaţa acestor oameni precis bate filmul şi că nu toţi sunt vinovaţi pentru cât de frig le e afară. Şi dacă ar fi…)

Apoi ne-am aşezat pe canapea şi-am încălzit-o cu propriile noastre dureri. Departe de mine gândul să fac o comparaţie. Dar vreau să constat. Că fiecăruia îi e mai frig în minusurile vieţii sale. Şi că nu ştiu câtă căldură pot face alţii pentru noi, dar ştiu sigur că, atunci când mi-e cel mai frig, o tură pe bicicletă mă încălzeşte mai bine decât oricât de fierbinte un duş. Doar fiindcă vine din interior. Cred că am tras concluzia dreaptă şi mama s-a dus la culcare.

Ce să fac, să sun la Poliţie? Poate îl duce la un adăpost.

“Dar poate nu vrea.” Căci nu întotdeauna e bun ajutor ăla pe care-l primeşti fără să-l ceri.

p.s. Nu pot să pun poză, deşi am făcut. Dar pot să plâng singură, că nu mă ştie nimeni. Pentru toţi cei cărora le-a fost frig vreodată.

Şi e clar: dintre noi două, mama e cea mai erou.