În seara asta, după ce prietena Ştefi a părăsit domiciliul stabil al meu, m-a sunat să-mi spună că cineva doarme la poarta vecinilor. Că poate i s-a făcut rău şi are nevoie de ajutor.
“Poate ceva de mâncare…” a zis mama, care avea faţa aia a ei de erou, care nu plânge nici la filme.
Lecţii de viaţă, cel puţin eu de asta mă uit.
Văd oameni simpli, complicaţi, mai mult sau mai puţin şcoliţi, văd oameni absurzi şi oameni nerealişti. Văd oameni care se supra-apreciază, ca mine când eram mică şi mi se părea că-s atât de frumoasă. Treaba e că între timp m-am şi făcut.
Văd oameni care cred.
Se spune că prieteniile alea pe care ţi le faci când eşti mic sunt prieteniile pe viaţă. Eu spun că prieteniile durează cât te ţine sufletul. Nu şcolile, nu găştile, ci sufletul.
Am avut prietene şi prieteni din cele mai diferite clase sociale, găşti şcolare şi jocuri de casă. M-am înţeles cu fiecare în felul meu şi rar i-am putut combina între ei. Ba unele prietene se chiar urau cu altele. Eu le iubeam pe toate.
În ultima vreme am reluat legături de demult. Şi m-am văzut în situaţia de a face un rezumat celor mai bune prietene ale mele despre viaţa mea. De parcă am uitat cum eram noi mici şi ne jucam de-a oamenii mari, de-a serviciile noastre, bărbaţii şi copiii noştri. Astăzi, când pentru unele dintre noi jocurile au devenit realitate şi poveştile s-au scris deja, nu pot să nu le întreb pe fetiţele de altă dată, pe cele care făceau baie împreună şi adormeau în acelaşi ritm respirator: nu cumva sunt cam dezamăgite?
Şi apoi să vă întreb pe dumneavoastră de ce valorile se definesc pe măsură ce creşti, ce intri la liceu sau emigrezi în altă ţară. De ce distanţele se topesc cu un telefon, pe care însă prea rar ne amintim a-l da. Şi de ce mi-e teamă să las un mesaj pentru fetiţele care, peste ani, vor reciti aceste rânduri şi vor rejudeca dezamăgiri.
Ştiu, titlul e din Caragiale. Dar cam aşa mă simt eu în acest Sibiu cu străzi întortocheate şi oameni la fel, după cum zice un preten de-a lu’ tată-mio.
În Sibiu,
Cu semnul unei întrebări naive. Adică, dacă e bine să fim prieteni. Cei mai buni prieteni.
Când el mi-a spus prima dată, din senin şi înainte de a-şi băga furculiţa cu mâncare-n gură, că sunt cel mai bun prieten al lui, m-am teleportat de la masa aia direct în al nouălea cer. Apoi i-am spus că tot nu putem face pîrţ unul de faţă cu celălalt.
Asta de mai sus era o glumă. Nu spun că e corect sau greşit, nu spun cum ar trebui să fie. Spun doar cum e bine pentru mine, iar asta înseamnă că-i fiecare cu beşinile lui. Cât tinereţea încă o permite.
Deja mă întind cu gluma. Dar aţi prins ideea. Şi nu ştiu cum s-o dau cotită-n continuare ca să nu sune greşit. Care sunt avantajele de-o parte şi de alta. Dar dezavantajele?
Despre drama plecării cu sens de mutat de acasă am mai scris. Despre drama emigrantului fără job şi cu prea mult timp liber, m-am smiorcăit în repetate rânduri. Despre întoarceri acasă, mă laud cu fiece ocazie.
Însă despre locul emigrantului în lume, că are şi el aşa ceva, n-am ştiut scrie până astăzi. Când m-am simţit în plus, acolo undeva cândva eram totul. Am trecut pe la casa mea din Bucureşti cu un pretext clasic. De fapt, voiam să simt cum mai miroase… Am dat telefon înainte (cineva locuieşte acolo) şi am bătut la uşă. Îmi era inima făcută mică încă din lift. Încă de când am apăsat scurt pe butonul negru şi rotund: 3. Iar imediat mi-am amintit cum trebuia apăsat lung şi cu răbdare, că altfel n-are demaraj ori se blochează. Şi de vremurile când degetele mele ştiau asta, fără să le spun.
Apoi am văzut uşa mea, cu mânerul ei metalic, pe care nu cred că am pus mâna de 3 ori în viaţa mea. Fiindcă aveam cheie şi deloc nevoie. Dincolo de uşa aia, stăteau toate ceştile mele de cafea, frigiderul cu poze fericite şi televizorul plin de praf. Dincolo de uşa aia, era oglinda mea din baie şi mămăruţele lipite într-un colţ. Toate momentele bune şi triste, zâmbetele împărtăşite şi lacrimile ascunse. Erau vreo 3 ani şi 2 prietenii. Erau o altă eu, parcă mai frumoasă, mai tânără şi mai puternică.
Apoi s-a deschis uşa.
