Măcar pentru o clipă. Astăzi, m-am pus în patul meu de-acasă, de-acasa mea de la Sibiu (patul ăla în care mă trezeam în fiecare dimineaţă să merg la liceu, patul din care mă gândeam cu bucurie cu se să mă îmbrac, patul care-mi ştia pe de rost culcuşul preferat, singurul care m-a găzduit în cea mai lungă şi perfectă îmbrăţişare, pe mine cea visătoare, îndrăgostită, înlăcrimată şi dezinteresată, patul meu din care mă uitam la televizor cu gâtul sprijinit pe o anume adâncitură din colţar, numai de mine ştiută, patul meu care nici măcar nu e pat, ci un colţar prea colorat, dar mai pat decât îmi va fi dat vreodată să cunosc altul. E patul care mă cel mai odihneşte. N-a fost primul, dar este cel mai bun.)
Să fim la loc mici şi să ne cuibărim în formele numai de noi ştiute, acelea de demult. În care am fost alternativ copii, nevinovaţi şi plângăcioşi, fericiţi şi neştiutori. Astăzi, din vârful patului meu din casa de la Sibiu, sprijinită pe-o latură nouă a pseudocolţarului din camera cu Tweety pe pereţi (da, ştiu, în Sibiu, temperaturile-s mai mici şi lucrurile se conservă mai bine. Până şi copilăria…), am avut o clipă când m-am simţit ca mai demult: uşoară ca-ntr-o zi de toamnă, când un nou an şcolar începea, n-aveai încă teme, ci doar dor de colegi, nici liste cu lecturi suplimentare, ci doar chef să le citeşti. Plus convingerea că or să-ţi placă la nebunie chiar şi cele pe care nu le vei citi deloc! Fiindcă, nu-i aşa, toate (nu) se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta…
