Luna: January 2011 (Pagina 1 din 3)

Niciodată nu e prea târziu să…

te opreşti din mâncat şi să te uiţi în oglindă,

să pui o întrebare sau să retragi un cuvânt. Măcar să încerci şi tot se pune.

Niciodată nu e prea târziu să recunoşti că l-ai iubit. Uneori doar gândul te eliberează. Niciodată nu e prea târziu să-i dai un telefon mamei. Chiar dacă doarme, se va bucura dimineaţă să vadă că te-ai gândit la ea. Sau se va bucura să se trezească. Niciodată nu e prea târziu să-ţi iei câinele în braţe. El e poate singurul care nu ştie ce-i ăla resentiment. Şi care nu te va acuza că l-ai părăsit. Niciodată nu e prea târziu să vrei să repari o stricăciune. Nu contează că nu întotdeauna şi reuşeşti. Uneori intenţia curată poate face o diferenţă. Şi părerile de rău ajută. Mai ales când nu le ţii pentru tine. Niciodată nu e prea târziu să spui o rugăciune. Şi nici nu trebuie să mergi la biserică pentru asta. Sunt unii care se roagă fără să ştie ce fac. Niciodată nu e prea târziu să te speli pe dinţi înainte de culcare. Cocleala cu care te-ai trezi altfel în gură e o dovadă că nu vorbesc prostii… Niciodată nu e prea târziu să protejezi un act sexual. De sarcini nedorite, cel puţin. Pentru asta s-a inventat pilula de a doua zi. O recomand la cea mai mică bănuială că ceva ar fi putut merge greşit. Sau, mă rog, direct la ţintă, depinde din ce perspectivă priveşti.

Niciodată nu e prea târziu să te reinventezi, să te îndrăgosteşti, uneori chiar şi de tine. Niciodată nu e prea târziu să începi purta roşu şi merge la coafor. Să dormi în mătăsuri şi să te dai cu parfum înainte de culcare. Chiar şi atunci când nu e nimeni să se bucure de ele. În afară de tine. Sau niciodată nu e prea târziu să îl crezi când îţi spune că s-a săturat. De negrul garderobei tale, de pijamaua cu tweety sau de parfumul înecăcios. Dar vezi că nu e numai tweety de vină. Niciodată nu e prea târziu să îţi iei acea enciclopedie la care visai când erai mică. Cine spune că nu mai sunt cărţile la modă?! Există obiecte, care te fac să te simţi mai bine prin simplul fapt că le posezi. Aşa tocmai mi-am cumpărat o eşarfă animal print, pe care nu ştiu dacă o să îndrăznesc a o purta vreodată. (Nu vă spun ce părere a avut mama despre ea. Să zicem doar că nu m-a ajutat prea mult!)

În concluzie, întotdeauna îl putem transforma pe prea târziu în niciodată, ieşind de sub imperiul limitării sale. Să ridicăm graniţele şi să privim în cea mai bună lumină. Cine ştie, poate-o să-mi fac şi curaj de eşarfă o dată.

Haş-end-em şi dreihundert-trisprăzece

Pe vremea mea, romgleza care bântuie copilăriile actualelor odrasle educate pe net era o pocitură între germană şi română. Pocitură care îi determina instantaneu piloerecţie profei mele de germană. “Dreihunderttrisprăzece” (care înseamnă 313 zis jumi-juma) era simbolul tuturor nenorocirilor lingvistice la care erau supuse săracele limbi -româna şi germana- alături de biata mea profă.

Apoi îmi amintesc de Pitic, proful de info dintr-a noua, unul dintre prea rarii profesori adevăraţi care au populat tabloul şcolii noastre târzie. Omul ne învăţa tainele programării în C++. Prima lecţie a fost aşa: Niciodată să nu zicem [ce plas plas] sau [si plus plus]. Că e penibil. Motivele cred că erau comune cu filozofia din spatele lui dreihunderttrisprăzece. Şi am înţeles. Ori română ori engleză. Ori tanda ori manda. După care am cam pierdut firul… despre informatică vorbim.

Zilele astea, am tot auzit…

Cică se deschide şi la noi. Nu despre asta-i vorba. Dar totuşi, cum vom spune? Haş-end-em?! 🙂

p.s. Eu zic [ha und em]. Profa de germană ar fi mândră.

Filme de plâns

Cred că o singură dată am plâns la un film. Şi asta, cu un singur ochi. Într-o demonstraţie a faptului că nu sunt lipsită de inimă, vreau să îmi testez limitele. Ceea ce vă invit şi pe dv să faceţi.

  1. The Pursuit of Happyness – Cred că ăsta e un film la care şi băieţii plâng.
  2. Awake – ăsta a fost primul cred. La care am plâns. O lacrimă din dreptul.
  3. Seven Pounds – dacă nu l-aţi văzut, e obligatoriu pe listă.
  4. Nights in Rodanthe – Atunci am înţeles eu că fiecare om ia la un moment dat o decizie: “Întotdeauna am vrut să fiu cel mai bun doctor. Nu cel mai bun tată, nu cel mai bun soţ. Doar cel mai bun doctor!” Şi că aceste decizii trebuie respectate la ceilalţi. De fapt, nu avem încotro. Da, cred că şi la ăsta am plâns.
  5. P.S. I Love You – trailerul e varză. Dar filmul merită. De văzut doar cu cel iubit alături. Altfel îţi vine să te arunci de la etaj.
  6. Sweet november – un clasic lacrimogen
  7. The notebook – Îmi amintesc o replică de-a lui, a bătrînului: Nu contează că ea nu-şi aminteşte. Important e că ştie el. ( Dar se poate să confund filmul.)

p.s. Pe Titanic nu l-am pus, că nu m-am putut concentra să plâng. E drept, eram printr-a 5-a…cu inima intactă. Dramele de iubire nu mă impresionau nici măcar în filme. Credeam că-s poveşti.

Şi încă două filme pe care urmează să le văd:

If only

Autumn în New York

Dacă mai aveţi, mai ziceţi. Producţia de lacrimi e în funcţie de cerere. La minut!

Într-o pereche de papuci

Smaranda mă provoacă să găsesc o singură poză care să reprezinte anul 2010 pentru mine. Îmi place jocul ăsta, că e foarte greu. A fost un an în care s-au întâmplat multe. Multe de tot. S-au legat nişte lucruri în viaţa mea, ca în anul 3, când lucrurile începeau să capete sens pe la şcoală. Că, în primul, nu înţelegeam nimic. 😛

Continuare

Niciodată nu-mi mai las laptopul acasă!

De parcă nu m-aş mai putea bucura decât în cuvinte.  Mai ales atunci când cei din jur vorbesc altă limbă.

Câteva notiţie pariziene şi-o harababură, până nu mi se şterg din memorie şi nici ordine nu se face:

  • anul ăsta trebuie neapărat să plec undeva singură. Dar (tot) undeva mişto.
  • cred că mi-ar plăcea să scriu în engleză. Sunt anumite expresii pe care pur şi simplu nu le poţi construi la fel în româneşte!
  • m-au agăţat doi şmecheraşi, care se făceau c-au găsit un inel de aur pe jos şi voiau să mi-l vândă. Ştiţi poanta? Erau români.
  • de ce macaroons costă atât de mult? De fiţă. Yum! 🙂
  • Ce noroc că muzica nu iese în poze.
  • Şi nici gândurile.

Mulţumesc pentru atenţie, daţi-mi voie să-mi revin.
p.s. De data asta, am făcut câteva poze:

Continuare

Revolta:”eu nu am facebook şi nici nu-mi trebe!”

Cunoaşteţi această atitudine de superioritate a tuturor celor care doar îşi imaginează ce-i aia facebook. Şi-n imaginaţia lor vine inclusă superioritatea. Adică, ei nu-şi pierd vremea cu prostii, nu sunt în pericol de a deveni dependenţi, nici de narcisism nu suferă, ori egocentrism ori extrovertism ori toate -ismurile posibile.

Nu zic că să ai facebook e perfect normal. Nu zic nimic dacă ţi-ai făcut facebook, ai testat platforma o vreme, ţi-ai găsit vreo 2 prieteni şi 3 colegi pe care nu-i suportai în liceu. I-ai văzut mai chelioşi,  cu 2 copii mai mulţi decât tine şi nevastă mai grasă decât a ta, deci te-ai liniştit. După ce ai dat 2-3 like-uri şi n-ai înţeles care-i treaba cu “poke”, poţi să te retragi liniştit. Ba chiar şi înţeleg când spui că facebook e o prostie. Fiindcă ştii despre ce prostie-i vorba!

———————————

De parcă nouă, muritorilor de rând, care-am decolorat F5-ul la tastatură, de câte ori pe zi îl folosim… de parcă nouă ne trebuie. Nu ne trebuie, domne, ne place. Sîc!

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 140 queries in 0.600 s