Ca un record stabilit de cei mai norocoşi. Bine că suntem sănătoşi şi împreună, de restul de ocupăm la anul.
S-aveţi petrecere frumoasă, mahmureală uşoară şi nu uitaţi: nici în 2011 nimic nu-i imposibil! 😉
p.s. Eu aş opri timpul în loc. Fiindcă zilele astea trăiesc viaţa pe care mi-o doresc.
La mulţi ani!
Un articol recomandat clujenilor. Şi tuturor celor care au drum prin Cluj-Napoca. Şi jumătate de ceas pentru savurat un ceai în tihnă.
One drinks tea to forget the sound of the world.
T’ien Yixeng
Prin aura pe care i-am construit-o după ce l-am părăsit, Clujul mi-a devenit drag ca un fost iubit care te-a chinuit la vremea lui, dar care s-a transformat, din amintiri, într-un prinţ pe care aproape ţi-l doreşti la loc. Cu singura menţiune că preschimbarea broscuţelor e posibilă doar în basme şi în minţile noastre încâlcite, niciodată în realitatea aia cu care te confrunţi. De fiecare dată când nu-mi mai venea să plec din Sibiu, urâţenia broscuţei şi dorul de mama erau aproape palpabile…
De departe însă, trecutul are darul de a înfrumuseţa şi parfuma un loc. Clujul îmi va fi întotdeauna drag. Iar de la o vreme, amintirile chinuitoare au fost înlocuite de altele, princiare. De lucruri ca în basme, care mie mi s-au întâmplat “de chiar”. Cu mai multă sau mai puţină legătură cu spaţiul, cu toate că încep să cred că există un anumit loc în Cluj, cu puteri magice. Asupra-mi, pe probate.
Atât despre asta, dar mai multe despre ce am descoperit în Cluj: O ceainărie şi un ceai. De am adăugat ceva pe lista motivelor pentru a mă întoarce. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, că e cumva ascunsă pe o străduţă lângă parc, într-o casă veche, care geme a mister. Ce să vă povestesc de loc, înăuntru e un anticariat, iar toată mobila umple spaţiul doar prin poveştile de care stă încărcată. Nu e un loc pentru mase, nici măcar pentru mulţii studenţi. Nu face concurenţă Piezişei, asta vreau să zic. Iar despre ceaiul pe care l-am băut aici… Oriental Chai. Se face cu lapte. Şi are un guuust! Dacă turta dulce s-ar putea bea, aşa s-ar simţi. E incredibil. Musai să vă duceţi. Vă comandaţi Oriental Chai, iar reclamaţiile le trimiteţi la mine. Îmi asum orice. Nu există riscuri. (Mda, între timp îmi plouă-n gură.)
Şi de-atâta minunat, li s-a făcut oamenilor milă, de mi-au dăruit o sticluţă de Oriental Chai. Ca să iau puţin din savoare şi acasă, cât să-mi amintească de Clujul de atunci şi de acolo. De parcă ar exista vreun elixir care să-nfrumuseţeze şi ceea ce a fost frumos de la-nceput. Doar că atunci când broaştele lipsesc, amintirile n-au ce prinţi să făurească, ci doar să-i plângă pe aceia care-au fost. Prinţi, frumoşi şi prea-iubiţi odată…
p.s. Locul se numeşte Qui One Quint, e pe strada Cişmigiu, la nr 1. Mai multe poze, pe facebook. Şi nu, nu e un post plătit. Ci unul de suflet. (La măsuţa din imagine am stat noi. Şi n-aş mai fi plecat.)
Ca să nu mai râdeţi nedumeriţi, când blonda se bucură că vine Moşul astăzi 🙂
Eu voiam doar să vă urez intonaţii cât mai armonioase la cântecelele şi poeziile pe care le spuneţi Moşului, colinde cât mai multe şi mai româneşti, cozonaci cât mai de casă şi prieteni cât mai mulţi la masă. Nu o încărcaţi cu bucate, mai bine puneţi lumânărele. Din cele necomestibile. Aprovizionaţi-vă oricum cu un Colebil, că face minuni la casa omului în prag de orgie.
Şi aveţi un Crăciun fericit!
semnează copila care, în continuare, crede în Moş Crăciun. Voi faceţi cum vreţi 😉
În orice colţ al lumii, unde există serviciu de livrare pachete. Uitaţi-vă la spot-ul ăsta:
Mi se pare foarte drăguţ, foarte foarte drăguţ, ca atunci când eşti departe (inclusiv de România) să poţi primi un cozonac tradiţional şi câteva gânduri scrise pe felicitarea ambalajului. Căci la un panettone, de exemplu, cel mai bun lucru e cutia roz. (Aţi observat că de obicei e roz? Şi eventual are şi puţin sclipici.) Căci gustul e de plastic natural şi snobism autentic. Eu n-aş fi avut curajul să bag aşa ceva în supermarket, dacă supermarketul ar fi fost al meu. Şi nici în gură, dacă gura ar fi fost a mea.. Exact ca şi cu pişcoturile. Îmi e dor de numa’ de cele româneşti, clasice. Ăstealalte au gust de praf. Bleacs.
Iulia (PR-ul care mi-a povestit despre ce-i vorba) mi-a arătat inclusiv nişte poze de la o mişcare masivă, organizată de Boromir pentru a trimite mai mulţi cozonaci în Spania. Sunt mulţi care lucrează acolo. Mi-a părut rău că pozele nu vorbesc, dar mi-a părut bine să îmi imaginez cum s-au bucurat. Şi vorba aia, nu e mare lucru, ci doar un cozonac. Dar e încărcat de emoţie şi de gustul de-acasă.
Eu i-aş trimite unul Adei, prietena mea cea mai bună şi mai zăpăcită, de când eram mici. Zăpăcită e şi-acum, iar prietena mea va fi întotdeauna. Nu cred că-mi citeşte blogul, dar sunt convinsă că primeşte gândul bun.
p.s. Eu astăzi plec acasă. Mi-am luat cafea fără cofeină, ca şirul poveştilor cu mama să nu ţină cont de orele serii…
De fiecare dată când vorbim la telefon, ei tocmai au fost undeva cu toţii sau se pregătesc să meargă. Ieşirile la cabane au devenit clasice, întâlnirile în cămin – banale şi termenul de „gaşcă” s-a însufleţit în fiecare an mai frumos. Unii au deja „viitoare soţii”, alţii, griji de proaspeţi părinţi. Toţi oameni mari, îmbrăcaţi în nişte copii, aşa cum i-am lăsat. Aşa cum îi ştiam în băncile amfiteatrelor şi pe străzile mici ale Clujului. Mi-e dor de universul Haşdeului, de cultura BCU şi de manierele de la cantină. Până şi de veşnicele clătite mi-e dor (asta era forma maximă de socializare în Cluj, nu ne mai săturam de clătitele delicioase pe care ni le făcea Maria în oficiu). Dada, şi de vremurile în care râdeam de noi că suntem bătrâni şi doar clătite mai ştim mânca, dar nu lipsea unu, când Maria dădea vestea că ne face din nou clătite… Să vezi atunci borcane cu gem, care ce avea de pe acasă. Sau borcane cu Nutella ori Finetti, în funcţie de sărăcie şi buget.
De 1 decembrie am auzit că au fost toţi la Alba Iulia, avem un coleg de-acolo. Şi ieri când am vorbit la telefon, se pregătea petrecerea de Crăciun în cămin. Revelionul îl fac tot împreună, la o cabană arvunită din timp, ca atunci când ştii precis că ai prieteni pe care te poţi baza să faci lucruri împreună. Şi nu numai de sărbători. Iar eu… chiar dacă nu mai sunt fizic de-atâta timp cu ei, le învăţ pe de rost pozele postate pe facebook şi-mi ţes scenarii din replici pe care le intuiesc şi gesturi pe care le cunosc. Sunt multe lucruri care se schimbă la oameni, dar mai sunt unele de neconfundat… Şi adesea tentaţia e de a-mi distribui şi mie un rol în scena respectivă: întotdeauna eu fac poza, având astfel scuza perfectă pentru care nu apar şi eu.
Şi-mi amintesc cum vorbeam noi mai demult, pe vremea când visele nu se împliniseră încă, ci doar ne hrăneau din marele lor potenţial, vorbeam despre un Crăciun departe, în inima tradiţiei dintr-un sat maramureşan. Spuneam atunci că pentru aşa o experienţă am pleca de-acasă de Crăciun, să ne strângem cu toţii şi să zicem colinde. Mi-e dor de ei, de toată dimensiunea asta idilică pe care am părăsit-o când am plecat din Cluj. Îmi place mult în Bucureşti şi nici nu m-aş întoarce, dar pe ei i-aş aduce pe toţi mult mai aproape. Am voie, nu-i aşa?
Iar de jumătate de ceas mă joc cu gânduri bune trimise pe facebook la fiecare în parte, sub formă de luminiţe şi steluţe. E vorba de o nouă aplicaţie Petrom (Harta Craciunului), prin care le aduci aminte că exişti. Că te gândeşti la ei şi că ţi-e dor. Că ţi-ar plăcea să îi revezi pe toţi, indiferent de sărbătoare. Ce poate fi mai frumos decât asta? Să ne chiar petrecem, bineînţeles. Şi s-apar şi eu prin poze…
Unul de interacţiune şi promovare a blogului. Îmi place să fiu la curent cu facebook pentru că prietenii mei povestesc despre ce se întâmplă acolo, de zici că e un loc unde te duci şi faci chestii. Diferenţa e că de făcut faci, doar că nu te duci nicăieri. Decât cu mouse-ul pe ecran.
Acum mi-am făcut şi pagină pentru blog. Cu ocazia concursului Sony Ericsson. Problema e că s-a terminat concursul, dar pagina a rămas. De ce nu am făcut-o mai devreme? Fiindcă mi se părea un teribilism să-ţi numeri fanii. Era următorul grad al funcţiei de vedetă, pe care nu mi l-am dorit. Însă, cum concursul necesita o platformă într-un fel, am văzut o ocazie bună de a face treaba asta. Doar că acum nu mai ştiu ce să fac cu ea. M-aţi crede dacă v-aş spune că e multă singurătate pe pagină şi mă simt ca printre străini? Şi nu ştiu dacă e o chestie tipică acestui gen de pagină/profil sau doar mie mi se întâmplă. Însă e senzaţia aceea că nu primesc nimic de la nimeni, ci doar eu trebuie să dau. Să postez, adică. Or, ăsta e tot farmecul când ai un blog: INTERACŢIUNEA dintre oameni. Când blondele gândesc şi oamenii reacţionează.
Sunt conştientă că nu mai pot pune linkuri şi pe profilul personal şi pe pagină către posturile de pe blog. Fiindcă sunt mulţi dintre prietenii mei care au dat like paginii şi care ar vedea atunci de două ori aceeaşi chestie. Şi s-ar enerva însumat. Bun, încet-încet, mă mut pe pagina blogului. Şi ce fac cu profilul personal? Îmi dau prietenii vechi pe cei noi?
Iar de gafe din astea strategigce m-am săturat. Luna asta am bătut recordul. Aşa că, de acum înainte, mă voi consulta cu dumneavoastră în mod deschis în legătură cu orice mişcare voi face. Inventăm conceptul de păcat colectiv. Măcar să mergem la spovedit împreună 🙂
