Luna: October 2010 (Pagina 1 din 3)

Biografie sub formă de leapşă

Drăguţă leapşa, mulţumesc frumos, să trăiţi, să mai aveţi şi alte idei bune. Acesta este un post pentru mine, nu mă certaţi că l-am scris. Uneori mai are omul nevoie să se creadă buricul pământului.

  • La 6 luni făceam “vai vai, tătelu’ “, un fel de vorbă pe care m-au învăţat s-o zic, ca să aibă de cine se distra. Dacă o întrebi pe mama, va spune că la 6 luni ziceam poezii. Eu nu-mi amintesc, deci nu o pot contrazice 😛
  • La 4 ani deja mă uitam ca bezmetica la Sissi.
  • La 5 ani cred că am mers prima dată la grădiniţă. Şi îmi doream să stau la bloc, ca să am mulţi prieteni.
  • La 6 ani am schimbat grădiniţa şi am început să învăţ germana. La serbare ştiam pe de rost rolurile tuturor celorlalţi copii. Şi eram foarte slabă şi ştirbă.
  • La 7 ani am făcut prima temă: o pagină de bastonaşe. După primele 2 rânduri, am obosit în asemenea hal, că a trebuit să mă ducă mama la o plimbare, să mă recreez.
  • La 8 ani ratam premiul întâi din cauza unui 8 la muzică. Eram în clasa întâi şi probabil singura fără coroniţă. Antitalentul la muzică mă urmăreşte de atunci încoace.
  • La 9 ani mi-a murit străbunica. Şi am rămas cu o frică groaznică de sufrageria noastră. Plus, cu o scârbă de garoafe şi bujori.
  • La 10 ani aveam minijup mulat şi tricou cu buricul gol la ziua mea. Am şi poze. Eram în clasa a treia, cred că anul în care am mers cel mai puţin la şcoală. Învăţătoarea noastră era în concediu de maternitate şi o înlocuia o cretină care ne-a zis că 50 e număr impar. Ai mei se bucurau să ştie că mă uit la RTL2 decât la dobitocii de la catedră. Şi tot în anul ăla am ieşit prima dată din ţară: Austria, Germania, Belgia. Am fost la Schonbrunn. Şi am început să înţeleg acţiunea filmului de la 4 ani.
  • La 11 ani nu mai ştiu.
  • La 12 eram într-a cincea şi am plâns 3 zile că vreau pantofi din ăia cu platformă, de se purtau nevoie mare de piţipoancele vremii, prin spatele blocurilor. După 3 zile m-am oprit din bocete, că impresia artistică nu avusese efectul scontat. Ai mei erau de neclintit.
  • La 13 ani am avut cel mai fain an din generală. Am început să scriu poezii. Şi am suferit cumplit când băiatul de care îmi plăcea a scuipat pe jos în curtea şcolii. Ce urât! 🙂 La 13 ani l-am cunoscut pe Narcis şi am făcut emisiunea la Antenă.
  • La 14 ani mi-am făcut o îngrozitoare poză de buletin, care m-a urmărit până nu demult. Şi Ada (prietena mea cea mai bună) a plecat în America.
  • La 15 am fost deşteaptă tare la Capacitate şi boboacă la Bruk. Apoi l-am cunoscut pe el, am fost la prima întâlnire, ne-am ţinut de mână şi când ne-am pupat nici nu ştiam cum se face.
  • La 16 ani am fost în SUA. Şi am visat în engleză.
  • La 17 ani mi-a frânt inima cel mai mare dobitoc pe care vi-l puteţi închipui. Şi asta, în doar 3 luni de zile.
  • La 18 ani am dat un chef monstruos cu prieteni buni şi lacrimi înghiţite pe ascuns. Am primit inelul de pe dreapta, de care nu m-am mai despărţit de atunci.
  • La 19 ani am intrat la facultate în Cluj. În primele 2 săptămâni eram ca în tabără, după aceea a început să-mi fie somn.
  • La 20 ani l-am descoperit pe el, probabil băiatul care m-a iubit cel mai mult dintotdeauna. Cel care m-a trimis la Ziarul Studenţesc din Cluj. Singurul meu iubit care căuta să-mi citească textele. Pe vremea aia nu aveam blog, ci doar un folder în my documents, pe care-l ascundeam cum puteam de bine.
  • La 21 ani nu mai ştiu. Facultate şi câteva mici drame pasagere. Dar frumoase pentru sufletul meu. Şi mi-am făcut blog 😀
  • La 22 ani m-am mutat la Bucureşti. A fost poate cea mai bună decizie din viaţa mea. Şi-am cunoscut un super tip. Pe care, între timp, am reuşit să-l iert că e atât de super şi atât de puţin al meu.
  • La 23 ani am intrat în câmpul muncii, la ELLE România. Poate cea mai interesantă chestie care mi s-a întâmplat. Am început să mă fac mare.
  • La 24 ani am atins prima mie de abonaţi pe blog. Şi într-o sâmbătă de octombrie târzie, m-am plimbat prin parc. Şi m-am uitat cu jind la salciile tolănite pe malul lacului. Şi la ei. Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Cum să nu-ţi doreşti aşa ceva.

*Dau leapşa mai departe Ştrumfiţei,Ninei, Corinei şi lui Jamilla, Orin şi Ştef. Şi oricui îi mai place.

Reciclând aşteptări

Sistemul fără aşteptări e o prostie. Când propriile-ţi teorii se prăbuşesc, când tot ce ai trâmbiţat semenilor tăi cu atâta convingere dispare, stai ca prostul şi taci pe dinăuntru.

Aşteptări nu mai aveam demult, căci le bănuiam curve şi am refuzat să le mai dau de lucru. Le-am abandonat la groapa de gunoi, aruncând împreună cu ele tot ceea ce credeam a fi sursa suferinţelor pe lumea asta. Înţelesesem că dacă te deranjează ceva, trebuie să cauţi în tine să vezi pe unde poţi umbla, ce butoane necesită un service. Şi după toate aste ajustări, mă găsesc mai stricată decât eram înainte. Şi ştiţi de ce? Fiindcă fără suferinţă nu se poate, indiferent la câţi metri îţi putrezesc aşteptările.

Şi mă sucesc, spunându-vă să reciclaţi aşteptările şi să mă iertaţi dacă m-aţi ascultat vreodată. Fiindcă aşteptările înşelate din timp scutesc suferinţe majore din… alt timp.

Şi să nu ascultaţi de blonde. Nici măcar acum.

Când medicina naşte frustrări

Azi am plecat de la şcoală mai scârbită de ţara asta cum nu-mi amintesc când am mai fost. Şi nu din cauza mea, fiindcă mie îmi merge bine în general, excepţie făcând atunci când mă lovesc de situaţii ca cele de azi. Îmi scriaţi la un moment dat pe blog, că unul din motivele de a pleca din ţară e că nu mai suporţi să-i vezi pe cei din jurul tău cât de greu o duc. Atunci mi s-a părut aiuria. Astăzi am înţeles.

Continuare

De ce se prind blestemele mai mult decât iubirea?

-> Fiindcă sunt spuse cu putere.

“Un grăunte de credinţă” sau cum era? Să spunem iubirea. Ca să se prindă şi ea.

—————

*Imaginile le am demult pe calculator, le-am cules de-a lungul vremii.

Aventură de-un weekend

Asta este o poveste clasică despre cum e atunci când o a treia îşi bagă coada. (Atenţie, post lung şi foarte colorat)

Am primit de la Citroen pentru câteva zile un DS3 în teste. Ştiţi maşinuţa? O s-o vedeţi acum. Sau poate ne vedeţi împreună prin oraş, că mă afişez cu ea cu neruşinare. Atâta neruşinare am, că am dus-o până şi la ai mei acasă, s-o prezint frumos, aşa cum se cuvine. Ştiam că nu mă face de ruşine, fiindcă varianta asta e “cea mai” full-options, dacă pot să zic aşa. Şi unde bombăneam eu până acum că interiorul de piele e o fiţă de snobi în maşină, să zicem că m-am răzgândit. Pe principiul: detaliile contează!

Continuare

Azi m-am mai simţit puţin de doctor

*”Puţin de doctor” e exprimat intenţionat aşa. Şi e exprimat cu câtă bucurie încape într-un puţin.

Astăzi am avut o senzaţie incredibilă la şcoală, una cu care nu mai ştiu să mă fi întâlnit de prin anul 3, când mergeam la cursurile regretatului Florescu de la morfopat. Pe vremea aia eram în Cluj şi aveam parte de unul din cei mai adevăraţi dascăli din câţi mi-au fost dat să întâlnesc. Am mai scris de el pe blog. Şi tare mă bucur că nu termin facultatea asta fără să dau de un echivalent florescian în minunatul Bucureşti.

Proful de azi m-a adormit mai întâi puternic, după care m-a trezit printr-o schimbare fenomenală de ritm al cursului. A început să vorbească în metafore care includeau tăvi servite, fermoare descheiate şi mărgele agăţate. Am reînţeles nişte lucruri pe care le ştiam oarecum demult şi am ajuns să îmi doresc (mai bine zis să fiu curioasă) să văd cum ar fi şcoala medicală, cu mintea de acum. E incredibil de modificată atitudinea mea faţă de informaţie, e de parcă mi s-au schimbat filtrele de recepţie. Aerul e acum mai proaspăt şi mai curat. Priorităţile sunt mai definite, iar lucrurile altfel se aşează. Unele, parcă-mi intră direct în sânge. Le înţeleg pur şi simplu cu toată fiinţa mea şi mă minunez din fiecare celulă.

Ce voiam să vă spun astăzi e că habar nu aveţi cât de grozavi sunteţi!

p.s. Azi ne-a arătat o serie de afecţiuni fără valoare patologică, adică un fel de pseudoboli fără o cauză clară şi fără modificarea vreunei funcţii. Doar nişte modificări morfologice. Iar eu de atunci mă tot gândesc la DE CE-urile fiecărui pacient, că am văzut deja vreo câţiva. De ce să păţeşti o chestie nici prea gravă, dar nici tocmai plăcută, doar o variantă mai urâtă a normalului. Ce se modifică acolo şi de ce nu poate fi restartat programul. Ca un calculator când se blochează!

Să fie vorba de nişte socoteli neîncheiate cu tine? Daţi-mi voie să afirm că da. N-am dovezi ştiinţifice, dar intuiţia nu m-a înşelat niciodată.

Ce mai voiam să vă spun astăzi e să iertaţi. Şi să începeţi cu dumneavoastră.

Pagina 1 din 3

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 109 queries in 0.194 s