Luna: July 2010 (Pagina 1 din 3)

Sfârşitul domniei

Astăzi e zi de pus în calendar. Nu am marcat ziua în care am început să merg cu maşina la birou, însă ştiu precis că de fiecare dată îmi place la fel de mult. Muzica de pe drum, volumul la maxim, AERUL CONDIŢIONAT!!! Şi, nu în ultimul rând, cea mai frumoasă maşină din lume
Ba în ultima vreme, de când Bucureştiul s-a mutat în concediu, am început să ajung dimineaţa chiar mai repede, fiindcă şi traficul e în concediu, se pare. Sau pe litoral, după caz. În fine, ideea: e o perioadă în care iubesc Bucureştiul, în care nici nu mai ştiu cum arată metroul, cum miroase acolo şi cum se transpiră înăuntru.
Dar marchez ziua de astăzi. Fiindcă am scăpat de ridicat maşina, recuperat maşina, enervat, mers până la mama naibii (ştiu drumul, că l-am mai făcut cu o colegă), enervat şi acolo, pierdut toată averea, enervat, enervat, enervat. Ucis? Măcar o muscă!

Auziţi o şmecherie anti-ridicat maşina: Lăsaţi numărul de telefon în geam! În felul acesta, prea-bine-intenţionaţii şi total-nevinovaţii ridicători de autoturisme păcătos parcate vă pot contacta foarte profesionist şi cu un scop exact: să le daţi şpagă! 100 ron. Atâta costă să-ţi cumperi timpul pe care îl freci până acolo şi înapoi, până la plătit amenzi şi stat la cozi. Cu 100 ron îţi cumperi 1200! Fiindcă aproximativ cu atâta rămâi, plus cu o grămadă de energie negativă negenerată în oasele tale personale.

Deci, ţineţi minte: bilet în geam şi telefonul aproape! (Eu rar răspund dacă nu cunosc numărul, dar de data asta…)

După ce-au plecat prietenii de la p 0liţia c0munitară mi-a dat prin cap că m-ar fi putut fenta. Şi am întrebat pe twitter. Oricum, omul a anulat în faţa mea platforma. Dar mi-a dat prin cap că a fost ţeapă. Dar eu m-am bucurat sincer. Doar am câştigat 12 milioane, sau?! Dar nici 12 milioane nu cumpără domnia. De luni, mă întorc la metrou.

M-am reapucat de mess

După 4 luni!

Hehehe, acum le-a căzut faţa tuturor acelora care mă credeau dependentă de messenger, facebook şi twitter. Dragilor, am un mesaj: doar de blog sunt dependentă! Iar asta e o dependenţă de invidiat. Mi-a adus doar lucruri bune.

Adevărul este că nu i-am simţit deloc lipsa, ba dimpotrivă. Mare confort să ai linişte la propriul tău calculator. Prin offline-urile colecţionate nici nu m-am uitat, precis erau expirate fiecare şi nu avea rost să mă oftic!

Dar, ce să vedeţi, după 2 logări, a 3-a oară mi-am amintit în mod clar toate motivele pentru care “m-am lăsat” de mess în primul rând.

  1. Se blochează calculatorul. Ăla de acasă e cu personalitate, iar ieri cred că era pe stop.
  2. Apoi, oamenii aceia înzestraţi cu un senzor, care nu se simt bine pe fundul lor, dacă nu te buzzîie măcar de 3 ori consecutiv. Dacă tot nu le răspunzi, măcar să aibă certitudinea că te-au enervat. Să mai zic?
  3. Cereri de prietenie obsesive, nici pe astea nu le înţeleg. După ce îţi dau “NU” şi un motiv bun pentru asta (faptul că NU TE CUNOSC?!?!?), mă aştept ca următoarea ta abordare să conţină măcar un contra-argument la reticenţa mea. La îngâmfare. Să conţină un indiciu, ceva, orice, chiar şi o înjurătură. Dar preferăm să lasăm pe yahoo să vorbească pentru noi. Ca noi să puteam tăcea idiot.
  4. Cei care au impresia că mess-ul s-a inventat pentru taclale. De fapt, nu ştiu pentru ce s-o fi inventat mess-ul, dar nu pentru taclale. Nu cu mine, cel puţin.
  5. Cei care au impresia că tu doar asta faci: stai pe mess. Ei bine, dragilor aceia, luaţi aminte: nu toată lumea face pe net messenger şi facebook (dacă a trecut de  hi5)

Azi deja nu am mai observat ferestrele care se deschid în dreapta jos de câte ori intră sau iese cineva. Mi-a fost mai simplu să le ignor decât să le găsesc opţiunea de dezactivare. Şi totuşi, declar că prima seară în care m-am reîmpăcat cu mess-ul, mi-am pierdut noaptea cu el. Nu, nu am stat doar pe mess, însă multitasking-ul nu e tocmai una din aptitudinile mele. Aşa că, treburile au durat ceva mai mult decât de obicei.

Şi nici tinereţile nu mai sunt în forţă. Unde-i vremea când mă culcam la 3 şi la 9 eram fresh? Acu’ îs tot chiaună şi abia aştept weekend-ul să…dorm. Ce credeaţi, că mă apuc de citit?! 😉

p.s. Mulţumesc tuturor celor care m-au salutat la revenirea mea pe mess. Vorbesc serios. Mai bine hărţuită, decât ignorată!

Lucruri rămase de la copil?

Scăpaţi-vă de ele. Pe bani!

Care-i ideea. Aveţi prunc, care s-a făcut mai mare. La vremea lui, i-aţi cumpărat cărucior, pătuţ, ţarc şi scaun de maşină, iar acum v-aţi trezit dintr-o dată cu toate pe cap! Sau încă mai aveţi hăinuţe cu eticheta prinsă, pe care în viteza de creştere pe lună, n-a apucat deloc să le îmbrace. Nici nu mai ştiţi ce să faceţi cu ele şi pe unde să le dosiţi? Parcă nici pe calea ghenei nu le-aţi trimite, doar au costat ceva bănuţi!

Trimiteţi-mi un mail, să vă spun ce puteţi face util cu ele. Nu vă imaginaţi că e cerşeală. Oi fi eu mică şi leneşă, dar nici în cărucioare nu încap! (Am o prietenă care e interesată să cumpere. Nu tone, ci cît urmează să aibă nevoie bebeluşul ei. Femeia plăteşte, dar nu îşi permite să le ia noi.)

Sau lăsaţi un comentariu şi vă pun eu în legătură. Vorbesc serios.

Mulţumesc,

Miruna.

p.s. Please RT to your friends 🙂

A crescut un banner

Mare cât casa, ziceţi? Vi se pare, e chiar mai mare de atât!

Cam ciudat, însă Titus mă asigură că nu se poate face nimic în ceea ce-i priveşte dimensiunile. Dar, dacă stăm să ne uităm mai bine, parcă nici nu ne deranjează aşa. Sau?

Eu voiam doar să vă rog ca în continuare să nu mă judecaţi nici după aparenţe, nici după bannere. Decât, poate, după culoarea părului. Fiindcă aici, şi blondele gândesc! 🙂

Despre doruri

Ştrumfiţo, cu adevărat emoţionantă leapşa asta. Cu adevărat personală, că mi-e şi frică să o scriu. Fiindcă nu vreau să-mi întreb dorurile, că mi-e teamă că îmi vor răspunde. Cum e aia să le strigi la catalog, iar apoi să te trezeşti cu o prezenţă mai mare decât credeai. Cum e aia să constaţi că n-ai absenţi, că nu s-au inventat scutiri medicale pentru nici unul dintre dorurile tale. Dar ştiinţa progresează. Poate s-o descoperi şi-un antidot. Odată. Ca să nu-ţi mai fie niciodată. Dor.

Ştrumfiţo, întrebarea e cum ţi-e dorul. Ţi-e dor cu bucurie sau ţi se rupe sufletul? Că primul e un dor bun, al doilea te mănâncă de viu. Primul îţi aminteşte cât eşti de norocos, al doilea cât eşti de păcătos. Că nu ai şi tânjeşti. Că s-ar putea şi pentru tine, însă cineva a inventat un “dar” în fraza prezentului tău. Că nu s-a născut un Superman şi pentru tine. Care să ridice cu braţele sale puternice toate obstacolele din calea fericirii tale. Şi a iubirii voastre.

(…)

  • De mama mi-e dor cu bucurie. Nu a fost întotdeauna aşa. Când mergeam la Cluj, nici nu coteam bine din faţa casei, că îmi venea aşa o durere în piept, de nu-ţi imaginezi. O disperare, de care probabil râzi acum că-ţi povestesc. Între timp, cred c-am mai crescut şi-am învăţat să-mi reinterpretez emoţiile. Şi dorurile. Fiindcă nici sufletul nu ţi se poate rupe la nesfârşit.
  • De tata mi-e dor ca de copilărie. Mi-e un dor din ăla de tot ce ar putea să fie între noi. Tata e omul care m-a suprins în cele mai extreme situaţii în cele mai pozitive moduri. E cel care m-a iertat pentru toate aşteptările la care nu m-am ridicat. Prima fiind că nu sunt băiat. A doua – că la 4 ani nu am prins mingea . Iar enumeraţia ar putea continua până în prezent şi ajunge până în viitor. Cel mai dor mi-a fost de el când m-am mutat la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar am o bănuială. Fiindcă încă mă mai apucă dorul ĂLA câteodată.
  • Îmi mai este dor de “asta mică a mea”, care e mai întâi a lu’ maică-sa şi a lu’ taică-so şi abia apoi a mea, dar mi-e un drag fără să ştiu de ce. O visez noaptea. Nu ştiu dacă legăturile de sânge au vreo treabă sau doar puterea emoţională care le-o dăm noi face diferenţa, dar există copii şi copii. Iar mie îmi vine pe unii să-i arunc de la etaj. Aşa că, atunci când se va face mare asta mică, îi voi explica ce onorată trebuie să fie că mi-a căzut aşa cu tronc!
  • Apoi mi-e dor de el… Uneori cu bucurie, de cele mai multe ori, fără. Întotdeauna însă, cu speranţă. Mi-e dor cu speranţă şi cred că de asta nu mă mai satur. De dorul lui. Fiindcă ştiu că fiecare clipă în care dorul mi-e potolit face toţi “banii” plătiţi cu vârf şi îndesat. Dacă merită, mă întrebi? Cu ochii închişi şi mâna pe inimă: cu siguranţă! Dacă l-ai cunoaşte, ai şti. Dacă m-ai vedea pe mine cu el, ai înţelege.
  • Alteori mi-e dor de Cluj şi de studenţia mea adevărată. De tot ce am lăsat acolo, de toate câte le-am învăţat. De câte am plâns – zile- şi de cât am iubit – o dată. Dar nu mi-e dor de Cluj ca loc, ci ca perioadă. Fiindcă la locuri te poţi întoarce oricând, însă perioadele nu ţi se întâmplă de două ori. De asta probabil mi-e mai dor de oameni, decât de locuri. Nici pe ei nu îi pot lua cu mine.

Ştrumfiţo, tocmai m-am speriat. Fiindcă uneori mi se face dor chiar şi de mine. Unde-mi sunt?!

later edit: Poate vrea Makavelis să împărtăşească de-ale lui… Şi cui i se mai face de nişte doruri să ia leapşa, că primeşte link (anunţaţi-mă doar, că trackback-urile sunt cu personalitate, funcţionează mai mult nu decât da).

LE2: Au mai scris si Andra, Nicoleta.

căşunat & chinuit

Fiindcă ne place cineva, alegem să ne aşezăm alături. Când, de fapt, tot ceea ce îşi doreşte acel cineva e o călătorie fără nimeni lângă el/ea.

Se întâmplă în viaţa amoroasă (fericiţi cei privaţi de gustul acestui sentiment!) şi se întâmplă în viaţa transportului în comun. E ciudat cum doi oameni vor să ajungă în acelaşi loc, însă modul cum vor să ajungă acolo e total diferit. Ce paradox!

Şi dacă vă imaginaţi că încercam să fac un pui de filosofie printre rânduri, aflaţi la ce mă refeream: dacă aţi călătorit vreodată cu autocarul, când v-aţi ales un loc, întotdeauna v-aţi dorit să nu se mai aşeze nimeni lângă dv. Fiindcă altfel te poţi întinde, altfel poţi respira şi nimeni nu râde de mutra ta când aţipeşti ca bătrânii la TV.
Iar atunci când ajungi prea târziu şi toate locurile duble sunt deja ocupate cu câte o persoană (care de obicei şi-a ales deja locul de la geam), te uiţi în jur şi alegi să te aşezi lângă cine-ţi pare mai mic, mai comod şi mai nepuţitor. Adică, lângă cine îţi place mai mult. Întrebi politicos dacă locul e liber şi te aşezi după un DA chinuit printre dinţi.
Da! Tu faci cea mai bună alegere pentru tine, însă omului de lângă îi faci cel mai mare deserviciu. Cu ce o fi greşit el de ţi s-a căşunat taman pe el,  că poate voia şi omul să se întindă, să respire şi să nu râdă nimeni când aţipeşte ca bătrânii la TV.

  • Dar credeţi că treaba asta cu căşunatul şi chinuitul se petrece doar în autocare?
  • Şi a doua întrebare: de ce, pe trasee mai scurte, în autobuz de exemplu, mulţumeşti cerurilor doar să găseşti un loc liber pe scaun, deja nici nu mai emiţi pretenţii referitoare la cel de lângă! Or fi pretenţiile direct proporţionale cu durata estimată? Oare atunci când e o aventură de 3 staţii nici nu mai contează dacă s-a spălat pe dinţi? Dacă are soţ acasă? Doar minijupul să nu lipsească! Şi disponibilitatea.

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.695 s