Dorul de casă stă latent în colţuri de suflet, până te întorci să îţi aduci aminte cât de bine îţi e aici. Iar atunci se întâmplă să domoleşti şi alte doruri, pe care nici nu ţi le bănuiai.

Ultima dată când am ajuns acasă în Bucureşti, casa mă aştepta goală. Ştiţi cât pustiu poate fi într-o cameră unde toate au rămas aşa cum le-ai lăsat? Dar, de astfel de momente ai nevoie, ca să înzeceşti puterea unor îmbrăţişări nerăbdătoare, în poartă, până nici bagajele nu le-ai lăsat din mână.
Mama m-a aşteptat cu camera plină de lalele, ca demult. Şi tata, cu mărţişorul, pe care nu am fost aici ca să-l primesc. Şi chiar dacă nu mai e martie, eu o să îl port cu drag, fiindcă gesturile frumoase nu au calendare.

În Sibiu e primăvară adevărată, cu frig de dimineaţă şi căldură în casă. Cu lalele la micul-dejun şi gânduri bune. Cu RTL la televizor (ce dor mi-era de foşnetul germanei!) şi copii care se întorc acasă. Îi aşteptăm pe toţi să vină.

Să vă aducă Iepuraşul tot ce vă doriţi, doar amintiţi-vă să-i cereţi! Şi rugăciunile sunt o formă de programare neurolingvistică 😉

Iar eu mă bucur mai ceva decât atunci când eram mică de aceste Paşti acasă, cu ouă roşii şi ai mei la masă. Deschideţi porţile şi lăsaţi să intre Lumina. Şi toate urmele de întuneric vor dispărea.