Accept legea compensaţiei, chiar dacă nu întotdeauna o şi înţeleg. Balanţa s-a echilibrat. Să o înclin spre fabulos va fi o frumoasă provocare.

Zilele astea citeam despre puterea pe care o avem inclusiv asupra trecutului. Nimic nu e îngheţat, nici măcar lacrimile pe care le-ai plâns pentru nenorocit. Până şi în trecut te poţi întoarce ca să-l schimbi, în tabloul percepţiilor tale. Pe trecut, că nenorociţii sunt iremediabili.
Nu să ştergi lacrimile, ci să le dai alt sens.
Când el mi-a spus că eram cea mai grozavă fată din viaţa lui şi că precis va mai trece mult până (cu nuanţă de dacă) va găsi alta la fel, l-am urât, fiindcă nu mă mai puteam opri din plâns. Iar azi, când am certitudinea că fiecare lacrimă şi-a urmat calea cea dreaptă la acel moment, trecutul de atunci e altul. L-am rescris fără să ştiu, ştergând definitiv durerea. Am înlocuit-o cu înţelepciune.

Şi dacă nici măcar trecutul nu mai e bătut în cuie, iar noi suntem sclavii percepţiilor noastre, revin la compensaţia de care vorbeam. Şi care pe mine mă va înţelepţi. (De ce nu s-o fi inventat cuvântul ăsta până acum?!) Fiindcă nu te poţi hrăni din puf ca să-ţi crească aripi. Fiindcă ori te îneci, ori faci alergie.

Iar acum, rămâne să îmi exersez înţelepciunea. O să fie tare distractiv, promit. Fiindcă, să gândeşti -când eşti blondă- e lucru mare, taică! Parol.