O busolă pentru fiecare

Trăim vremuri în care părinţii ne pun întrebări şi ne cer sfaturi. Nouă, ţâncilor pe care i-au şters la fund şi legănat în braţe. Nouă, mucoşilor care s-au văzut că-şi leagă singuri şireturile la papuci şi au crezut c-au pus coada la mătură. Ălora care facem gramatică dintr-a doua şi corecturi în exprimările celorlalţi, care ştim să folosim un telefon fără să-i citim cartea tehnică şi să programăm TV-ul să se stingă singur.

Ciudat e că mai rar adormim fără TV, decât fără rugăciunea spusă. Sau că preferăm să scriem sms în loc să vorbim cu gura. Şi nouă ne place cafeaua, doar că am pus cănile-n dulap şi am scos vaza din vitrină, ca s-o bem. Citim ziarele, dar nu pe WC, ci pe net. De fapt, nu pe hârtie, ci pe net. Că celelalte două merg combinate.

Şi noi căştigăm bani, dar nu ne luăm salariul în mână. Literalmente. Că avem card. Şi descoperire de credit. Ne îmbolnăvim şi noi, dar nu mai consultăm doctori, ci blogurile lor. Poate face careva tutoriale despre cum să te operezi singur…   Ne iubim cu pasiune şi baterii ultrarezistente. Nu ne mai îndrăgostim la prima vedere, că există avanpriemere cu extensie în punct com. Ducem relaţii la distanţă, în cârcă sau în paralel. Iar la selecţia naturală nu se acceptă hackereli, de vreme ce ne putem baza pe coeficientul de popularitate şi numărul retweeturilor obţinute.

Ştim multe limbi străine, dar ne pricepem mai degrabă la “limbi”, decât la “străine”. Cu toate că asta o fi fost la fel şi-n alte vremuri, acum informaţia se transmite în timp real prin diversele canale de comunicare. Ori, bunicii noştri aveau doar telefonul-fără-fir şi imaginaţia dospită departe de centre de-nchiriat. Filme, că  imaginaţiile nu au rewind. Ci doar fast-forward.

Dar, pentru asta, părinţii noştri au dreptate chiar şi atunci când nu au toate datele problemei. Pe care, dintr-un soi de jenă elementară sau intuiţie genială, nu le-ai publicat la cină. Pentru asta, tot ei sunt cei care se pot orienta şi fără gi-pi-es pe cărările încurcate ale vieţii. Dar, când busola e la ei, iar viaţa e a ta, urgent te ia cu ciudă pe şira spinării şi ţi se strepezesc dinţii în gură. Iar ca bonus, pe mine mă apucă şi frica de-un picior, nu că aş fi prea echilibrată ca să-mi permit acrobaţii pe gheaţă.

Până acum, multe din categoria “când o să creşti mare” s-au transformat într-un fel de realitate din aia, care-ţi urlă-n timpane s-o recunoşti la primărie. (Aici am un pic de noroc, că eu …”mare” ? :)) )                 Iar paradoxul e că ştiu căuta orice pe google, dar nu pot găsi tot ce îmi trebuie. Şi că personajul principal e tata, care -fără motoare de căutare şi doar cu informaţie minimă- ştie să pună diagnostice maxime. Şi ca precizie, şi ca gravitate.  O să-l urmăresc, să văd ce mănâncă.

Promit să vă spun şi vouă, dacă promiteţi să nu-i spuneţi lui.