Anul: 2009 (Pagina 1 din 46)

Iubirea unei femei. Desfiinţare.

A ei – mai mică şi cotidiană, a lui – măreaţă şi artistică, prin esenţă. Ele iubesc banal şi îşi compun sentimentele din gesturi care nu se văd până nu încep să-ţi lipsească. Ei iubesc elegant şi din când în când, ca în filmele clasice ori dramele poeţilor nefericiţi. Ele iubesc mărunt, ei iubesc platonic.
Ele se exprimă în prăjituri făcute cu stângăcie şi pahare cu apă servite la bot. Ei cumpără inele scumpe cu pietre preţioase, purtate la vedere. Ştiu femei care se ridică din pat pentru bărbatul lor şi altele care îi cedează bucata mai bună de carne. Şi ştiu bărbaţi care plătesc pe alţii ca să schimbe un bec la maşină. Chiar dacă şi o blondă se pricepe la aşa ceva.
Ele se sacrifică bucuros pentru bărbatul lor, într-o dăruire pe care el n-o va putea înţelege decât târziu şi practica, niciodată. Fiindcă bărbatul când iese din zona lui de confort îşi iese din minţi. Cunosc tipi care ştiau să cumpere diamante, dar uitau că există şi flori neîmpachetate. Şi când nu mai era nevoie de diamante, nici o floare din lume nu mai salva situaţia. Iar ei erau pierduţi pentru totdeauna.
Femeile au un regim al lor de hrană pe bază de bucurie pricinuită, efort care nu lasă febră musculară în urmă. Ci doar pură plăcere. Ştiu tipe care dau totul în pat, uitând că mai au şi ceva de primit. Şi le ştiu fericite.

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Primul Ajun departe de ei

Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case 😉

Crăciun fericit!

Împrumutând de la Sibiu

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

  • când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
  • ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
  • toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
  • Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
  • Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
  • Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Crăciun culinar

Eu am crescut pe asfalt. Singurii porci pe care i-am văzut erau în cărţile de colorat. Unde erau adorabili, roz şi cu coada răsucită. Nu-mi amintesc de nici un “tăiatul porcului” , de nici un şoric ros până faci febră musculară, de nici un maţ pus la uscat. Dar am auzit pe la alţii. Atâta am auzit, că aproape îmi doream şi eu. Dar asta cred că era doar o fază, ca aia când voiam să merg şi eu la bunici la ţară, la discotecă. Dar nici bunicii nu prea stăteau la tocmai ţară, şi nici discoteca nu prea era foarte discotecă. Aşa că, am ales să nu aprofundez studiul asupra situaţiei, chiar dacă am avut prietene care mă invitau în paradisul dezmăţului rural.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. 😛 Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Profa de română recunoscută pe blog!

Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei 😉 Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

Întâlnire pe facebook

Ştiţi că povesteam de conferinţa despre cancerul la sân şi despre doamna cu batic roşu, care ne-a arătat urmele chimioterapiei într-un gest de curaj atunci?

Acum apare ocazia de a sta de vorbă cu dânsa pe facebook, într-o discuţie live, unde vă invit, doamne şi domni, să punem întrebări, să povestim experienţele (ale noastre sau ale altora) sau doar să mai învăţăm câte ceva. Azi Mâine, de la ora 14.00 va fi multă lume pe facebook!

p.s. Dacă vreţi să transmiteţi ceva prin mine, ziceţi numaidecât. Iar eu voi da mai departe 🙂

Later edit: întâlnirea s-a amânat pe luni marţi. Din motive tehnice.

Later edit 2: să sperăm că mâine destinul va ţine cu noi. Ne vedem la 2!

Întâlnirea se va întâmpla cândva în ianuarie. Organizatorii îşi transmit scuzele pentru confuzia creată.

Pagina 1 din 46

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 136 queries in 0.205 s