E vremea urărilor şi gândurilor bune împrăştiate aleatoriu. E vremea semeseurilor ipocrite şi jurămintelor de ocazie. Însă, înainte de a ne propune încă o dată să ne lăsăm de fumat, să nu ne mai minţim iubita şi să reducem ciocolata după 6 p.m. sau alte grozăvenii, ar trebui văzut cu ce-am rămas după anu’ ăsta, în afară de criză şi rate la bancă.
Personal, am avut un an plin, în care-am crescut cât în alţi zece. Am crescut o imaginie pozitivă despre capitala ţărişoarei şi o copilă blondă. Am definit nişte parametri interni, pe care-i căutam demult. Nu i-am găsit printre biţi, nici printre mitici, dar simplul fapt că am ştiut la un moment dat unde să mă uit a fost îndeajuns pentru a înţelege.
Am crescut un cerc de cunoştinţe şi am câştigat potenţiali prieteni. Chiar de nu ne vom înfrăţi pe vecie, mi-ar plăcea să cred că ştiu să profit, în cel mai non-material sens, de pe urma fiecăruia. Că eu am doar de învăţat.
Am crescut responsabilitatea de a nu-mi lăsa vasele murdare-n chiuvetă peste noapte şi am dobândit liniştea în care mă refugiez când mi-e prea zgomot afară. Am învăţat să apuc o şurubelniţă şi să mânuiesc iscusinţa blondă. Dar până să construiesc mecanisme complexe, mai e cale lungă.
Am învăţat că diferenţa dintre ambalaj şi conţinut e obositoare. Şi că teatrul e acceptat ca cea mai comodă variantă de către cei proşti. Însă arta e atât de dezvoltată, că te trezeşti talentat fără să vrei. Îmi place expresia “prostituţie socială”. Psihologii o numesc toleranţă. Ţăranii , ipocrizie. De asta, ţăranii sunt veşnicii inadaptaţi. Pietricica din pantof. Aia care nu-ţi pune pistolul la tâmplă, dar te aduce în pragul nebuniei.
De câte ori se schimbă perspectiva în paragraful anterior, de tot atâtea ori s-au schimbat şi taberele. Pentru că omul, în esenţa lui plurivalentă, e mereu dinamic. Nimic nu îl ţine pe loc. Nici semnături în catastife oficiale, nici jurăminte urmate de cruci. Nici destine scrise în stele.
Şi de aceea, îndrăznesc să îmi doresc, pentru la anul, curaj. Curajul de a-mi refuza să irosesc vreo clipă. Pentru că nu suntem atât de bogaţi, încât să ne permitem luxuri.