Oare de ce presimt că mulţi or să râdă pe un ton de “ţi-am spus eu?!” la vederea tristului titlu…
Deci (îmi permit să trag concluzia de la început, fiindcă, de fapt, mă aflu la sfârşitul unei zile. E vremea concluziilor), se pare că blondele gândesc, dar gândesc doar la ele acasă. În capitală, până acum, nu au dat semne de sclipiri. După două , hai trei -cu indulgenţă- ţepe primite cu generozitate în semn de “bun-venit” de către minunaţii locuitori (3 la număr, nu vreau să generalizez), nu mai pun întrebări de genul de ce sunt oamenii mincinoşi şi de ce le e greu să spună omului un răspuns monosilabic sau să răspundă la un telefon. Şi nu le mai pun, pentru că am înţeles că aici sistemul e uşor diferit, iar întrebările mele de provincie sunt copilării devenite retorice.
Deci, la categoria “Fraierii Bucureştiului” ştiu eu pe unele care ar câştiga detaşat. Până şi la roşu de la semafor stăteam. Doar noi.
p.s. dar ca să nu vă las cu impresia că plec supărată la culcare şi ca să nu dau duşmanilor motive de bucurie, eu azi-dimineaţă (era 4.45) m-am trezit cu gândul, că ce m-aş fi făcut să nu pot merge acum la Bucureşti. Mi-aş fi ros unghiile de nervi, tastele calculatorului -din exces de timp liber şi pufarinele alea bune din Cluj -de plictiseală. Care, între noi fie vorba, nici unele nu au efecte pozitive. Mi-e dor de ei, de toţi ai mei de acolo, de toate cafeluţele nebăute şi toate nopţile nedormite. Dar totul are un rost.
Iar azi, am înţeles că cineva acolo sus mă iubeşte. Şi dincolo de asta, că azi, copila blondă se naşte încă o dată. Pe drumurile atâta visate. Şi cărările complicat întortocheate, în mintea-i ambiguă. Pe Dealul Negru, cea mai frumoasă maşină din lume coboară agale, iar într-o curbă periculoasă, într-o pantă cu multe grade înclinaţie, o Dacie papuc intră puternic şi pune frână bruscă. Urmează un derapaj ca în filme, papucul se învârte şi se opreşte cu faţa spre invers, pe banda opusă. S-a întors 180, pe deal, în curbă. Am oprit maşina, am privit nedumerită la giumbuşlucul întâmplat, Dacia a întors şi a plecat mai departe. Iar mie nu mi s-au oprit genunchii din tremurat până la Bucureşti. Dacă aş fi ajuns cu o fracţiune de secundă mai repede în locul acela, nu mai ştiu cine ar fi scris acum pe blog…
Deci, da, cineva ne iubeşte.
