Luna: June 2008 (Pagina 1 din 9)

Să taci din gură. Dar să taci din gând?

Imediat se împlinesc vreo şase ceasuri de când m-a luat o durere înfiorătoare de cap. Cu localizare în emisfera dreaptă, antero-lateral şi fronto-parietal, ori aşa…cumva.
E un punct, pe care il simt ca un focar fierbinte în interiorul cutiei craniene. Şi dacă mă apropii cu mâna pe scalp mă ia cu străfulgerări.
Pe mine nu mă doare niciodată capul. Nici când îmi vine ciclu’, nici când mă părăseşte ticălosul. Nici măcar când mă ceartă mama. Tot e bine când are ce să te doară, că începeam să-mi pun întrebări…
Şi tot drumul, la fel am mers. Îmi luau foc şi obrajii şi ochiul drept. Nici un fel de muzică, nici un fel de volum nu a reuşit să îmi ia gândul de la durerea ciudată.

Şi au început tot felul de gânduri să-mi încurce reţelele supraîncălzite.

Că, dacă păţesc vreo minune de ne-o povestit-o pe la morfopat. Şi ce păcat, că aş fi la volan şi aş strica cea mai frumoasă maşină din lume. Cu mămăruţe cu tot.
Că poate mai lovesc pe careva din greşeală. Şi încercam să mă concentrez să merg la distanţă de ceilalţi (de obicei îmi place să ma ţin după careva care rulează convenabil, mă simt protejată să nu fiu prima într-o coloană. Am multe dealuri şi văi pe drum.)
Că o porţiune din drumul ăsta, nu demult, am parcurs-o cu el în stânga mea. Şi mă întrebam oare cât a priceput capul lui creţ din gestul fericit. Că al meu era în chinuri groaznice, potenţate acum de nervii provocaţi de faptul că ..mă bântuie asemenea gânduri tipice fetişcanelor suspindânde cu bărbia între palme.
Că aş fi tare egoistă să-i las pe ai mei cu atâtea hotărâri de luat acum. Că mi-ar plăcea să mi-i amintesc oriunde. Însă mi-am dat seama că dorul nu naşte amintiri, ci emoţii. Nu musai dureri. Vă amintiţi de prima iubire? Încă mai doare? Eah, vezi că şi blondele au dreptate…
Şi m-am gândit la blogul ăsta scăldat în roz. Îi vedeam traficul săltat timp de trei zile. După care îngropat sub alte bloguri mai trendi şi mai colorate. Dar nu la fel de blonde. Şi îmi vedeam un prieten chinuindu-se să spargă parola pentru a scrie un ultim post. Dar, vai, era oare şi el blond?
Şi îi auzeam pe oameni cum şopteau, săraca, avea atâtea frământări. Şi chiar era o fată deşteaptă.
Apoi mi-am imaginat hainele negre şi soarele pe cer. Şi ciripituri printre copaci. Şi am încercat să identific feţele celor prezenţi cu mâinile încrucişate. Şi să identific unde erau doar mâini încrucişate şi haine de doliu. Şi unde erau şi lacrimi pe obraji.

După două hapuri cu ibuprofen, începe să-mi treacă. Şi durerea şi halucinaţia. Şi îi mai bălăcăream pe ăia care se droghează la volan…

La Cluj plouă.

Un post cu accidente, copii şi penisuri. Nu e ceea ce pare.

Azi a fost o zi cu nişte veşti din alea…de stă mâţa-n coadă.

1. Am povestit cu o doamnă profesoară foarte dragă mie şi foarte bun pedagog, ceea ce e rar în ziua de azi. Şi îmi zicea că, acuma, ce să facem, îi lăsăm pe ăştia să mai tragă cu ochiul la BAC, că doar nu e concurs… şi… săracii de ei. Că, doar… toată lumea face asta.

NU! Şi ce, asta e o scuză?!?! Vrem o îmbunătăţire, ne place dreptatea. -Să vorbim despre ea şi să o judecăm la alţii. Iar când vine vorba despre copiii noştri, căutăm scuze din cele mai penibile. /I-am explicat că schimbarea trebuie să înceapă de undeva. Doar că e mult mai comod să îţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te complaci.
I-am spus că ei au o responsabilitate faţă de societate şi că schimbarea trebuie să pornească de acolo, de la bază!
E drept, românul învaţă de mic să fie hoţ. Inclusiv una din primele poezii care ne învaţă e “Căţeluş cu păru’ creţ/ Fură raţa din coteţ.” Şi mincinos: “Şi se jură că nu fură/Dar l-am prins cu raţa-n gură” Halal educaţie!

2. Îmi povesteşte mama de un caz cică mult mediatizat prin Sibiu acu’ vreo lună, despre o fetiţă care a murit înecată la bazin, în timpul cursurilor de înot la care i-a cărat învăţătoarea. Copila era a unui pacient de-al mamei care s-a nimerit azi pe la noi.
Mai multe citiţi aici.

3. Tot mama îmi zice de alt copilaş ce a murit înecat în mlaştina unui râu din apropierea Sibiului, în timp ce bunicul său adormise pe mal. Ce tragedie! Mai multe citiţi aici.

Mă gândesc în ce chinuri au murit copiii ăştia şi la bătrânul bunic. Ce procese de conştiinţă trebuie să îşi facă. Şi mă întreb dacă îl poate cineva judeca. Sau ce poate fi în sufletul acelor părinţi, dacă ei au găsit vinovaţi... Şi oricum ar fi, la ce le-ar mai folosi, de fapt.

Detaliile de genul ăsta mă înspăimântă mai rău decât ştirile de la ora 5. Sunt probleme care se întâmplă şi se intâmplă la câţiva km de mine. Dincolo de faptul că habar n-am, eu stau şi îmi plâng de milă că am examen mâine de la 10.30.
Şi îi critic pe ăia de caută înnebuniţi un handsfree liber la ora asta. Mergeţi, dragilor, că uite, unii mor pe capete şi eu îmi pierd vremea certându-vă pe voi.
Voi, care şi-aşa nu pricepeţi.
O să mă umplu de respect când o să-l văd pe vreunul cu fiţuica scrisă cu mânuţa personală pe hârtie ruptă din caietu’ dictando. E muncă, domne, jos pălăria!
*Şi promit să reiau lectura manualului de Smurd din bibliotecă.

Mă gândesc la nenorocita asta de ţară, unde bine că le bagă la prunci într-a cincia ore de educaţie sexuală, dar uită să le explice ce-i ăla primu’ ajutor. Mă scuzaţi, e oare mai important să ştii cum să-ţi foloseşti penisul cu cap sau capul cu folos?

Iubi, mă iubi sau nu mă iubi?

*consumul acestui post e recomandat cu un concentrat de limonadă alături

Iepuraş, îmi aduci şi mie haina?
Gogonici, nu vrei tu să mergem până la mama, să-i ducem şi ei nişte cireşele?
Maimuţel, cine te iubi pe tine cel mai mult?

Astea fac parte din categoria dulcegării sălbatico-domestico-preistorice, având în vedere prezenţa strămoşului maimuţă.
Mai rar am auzit ursuleţ şi porcuşor. Mă întreb de ce sunt unele fiinţe marginalizate pe lumea asta…

Ea: –Ţi-e dor de mine?
El: –Daah… Ţie?
Ea: –Mie mai mult decât ţie… Da ţie?
El: –Mie mai mult decât mai mult. Foarte mult…

Uite-aşa învaţă oamenii gradele de comparaţie în limba română. Astea se predau printr-a cincia, doar că unii au sărit peste etape.
mă umflă râsul, e evident. Dar că mă ia cu durerea de măsele sensibile la dulce, mă disperă. Atâta lipsă de imaginaţie şi expusă în toate propoziţiile.

Un sfat, oameni. Alintaţi-vă cum vă duce capul, mâinile, gura şi orice alt organ în putere mai deţineţi. Dar faceţi-o în intimitatea unicelor două urechi care ar putea fi încântate la auzul grozăviilor.
Cu greu îmi înfund râsul, când prieteni ai părinţilor mei se strigă “Buuuubicule” într-o formă aşa de fals schelălăită, că mă apucă mâncăricii de la bubele mieunate frenetic de ei.
Cred că moda hani, pampchin şi beibi, plus suiti, bagă-n frisoane toţi adolescenţii zbuciumaţi, da’ acuma, de la unii am anumite pretenţii, domne!

La mine la liceu, era moda cu “Schatz” (=comoară). Era musai să-ţi tragi preten, să-l cari de mână prin văzul tuturor şi să-l strigi de pe geam până în curte. Şaaaaaţ!
Şi se întorceau cinci bucăţi, de îţi puteai alege pe care părea mai gelat. Întotdeauna, Brukenthal-ul a fost cunoscut pentru mentalităţile updatate ale elevilor.

În fine, eu personal, rar am fost înţeleasă de către variabila “el” că uite ce scrie în buletin, aş aprecia să nu efectuezi sforţări laringiene să mă strigi cum ţi-o strigai pe fosta şi pe aia de dinaintea ei. Tot de aia îmi place să mă şi pup cu ochii deschişi. Pentru a evita orice confuzie.

Puţini au fost însă cei care au şi înţeles. În general, puţini pricepeau ce scoteam din gură, ca sens zic. Şi nu erau din China indivizii, mă jur. Cel mai banal am fost strigată IUBI de cel mai încăpăţânat om din istoria mea afectivă. Dar m-a afectat frumos personajul, că m-am conformat plăcutei situaţii şi noii identităţi de iubi. Care îmi închipui că are şi acum foldere în My Pictures cu IUBI1, IUBI2, IUBI3, etc…

Şi ca să nu vă imaginaţi că îmi plac doar băieţii lipsiţi de imaginaţie, vă asigur că am fost asociată şi cu apelative mai strălucite. Dar nu pot publica fără acordul respectivilor, că n-am chef de procese pe rol pentru drepturi de autor. De fapt, procesele de conştiinţă în jocul ăsta sunt de mult clasate, fără urmă de recurs, ci consecinţe de prietenii forţate.
Nici nu trebuie să închid ochii, că îl şi aud cum zice ca un copil care-a făcut o prostie…
Veveee…

Şi până la urmă, poate nu contează atâta ce spune, ci cum şi cine spune.
Limonada, vă rog!

De azi, Şi Blondele Gândesc pe hi5 :=)

Cineva mi-a cerut codul ca să-şi adauge bannerul pe site. Şi m-a certat când i-am zis “puţintică răbdare, să-l editez…”
Aşa că, uitaţi aici, cine mai doreşte, cine mai pofteşte avem blonde pe bannere! pe gratis :p

Nu e complicată figura, l-am cocoţat şi eu pe profilul de pe hi5. Ce, numa’ alţii?! 😉

Care nume ni se potrivesc şi care NUUUU!!!!

-Bună, eu sunt Miruna.

Aşa mă strigă mama când e supărată, tu miruna tu, -pe mine.
_____________________
-Bună, eu sunt Petra.
Aşa mă strigă copiii. Cu accentul german pe e. Aşa sună ceva mai puţin prost decât în româneşte. Înţeleg că tata era beat de fericire când m-a declarat, da’ mama…?!?!
Nu îmi place şi le-am zis. Se supără, de fiecare dată. Şi îmi explică ce tradiţie de familie e numele ăsta. Tata e Petru, bunicul era Petra, străbunicul Pavel. Mda, în germană e un fel de echivalent la “Lenuţa”.

Şi fără scremături din categoria Mirunuca, Mirunicia, Petronela şi Asfaltina. Abţineţi-vă, aveţi milă. Sau direcţionaţi-vă alintăturile spre progenituri demne de minunatele apelative. Cu faţa mea nu se asortează.

_____________________

-Bună, sunt Măseluţă. Aşa mi-a zis tatăl celei mai bune prietene din copilărie. Şi aşa mi-a rămas până în această prea-călduroasa zi pentru toată suflarea care bate din direcţia aia. Ei, toţi prietenii lor şi yahoo-ul mă ştiu aşa. Nu bănuiam pe atunci că are vreo semnificaţie.

Clujul mă ştie într-un fel, Sibiul în altul. Şi când graniţele generaţiilor şi zonelor geografice devin fluide, nici eu nu mai ştiu unde să mă uit când mă strigă. Dar reacţionez la inflexiunea vocii care mă cheamă. Şi de aceea, e atât de important să ne chemăm frumos unii pe alţii. Şi să ne măsurăm cuvintele cu cap. Fiindcă ele fac parte din acele greşeli, pentru care îţi poţi cere iertare, dar pe care nu le poţi şterge nici cu cea mai sinceră părere de rău. Asta nu pricep părinţii care îşi ceartă pruncii sau iubiţii care se bălăcăresc reciproc. Puterea cuvintelor e mare.
Iar, uneori nici nu e nevoie de corzi vocale, căci vibraţia se transmite şi pe alte unde.

Oricum, sunt recunoscătoare că nu mi-au zis Betonela, Luminiţa ori Galina. Fără nici o supărare, se putea şi mai rău… NOT! Sânziana şi Brînduşa, Anemona şi Narcisa. Nu şi nu. Nici vorbă şi Doamne fereşte!

Ce nume mi s-ar potrivi, habar n-am. Nu cred că mă identific nici grafic cu nişte litere, nici acustic cu nişte sunete. Uneori, mă uit la degetele de la picioarele mele, în jos, şi nu mai ştiu ale cui sunt şi cum au ajuns aici… alteori, îmi doresc să mă uit în ochii mei şi să înţeleg ce scrie acolo.

Mi-a zis cineva de ea. Voia să mi-o dăruiască.
Apoi am căutat-o în librărie.
O poveste între două coperţi palide pe un raft ascuns. S-a ridicat pe scăunel tanti ca să ajungă la ea.
Am luat-o în mână. Subţire şi mirosind a tuş. Ca revistele alea noi, cărora le sfâşii folia cu dorinţă şi curiozitate. Şi pe care le abandonezi lângă veceu trei zile mai târziu.
___________________________
Mi-am cumpărat un CD şi am ieşit. Iar cartea a rămas acolo. N-am citit nici prima pagină, iar pentru ultima n-am avut curaj.
Mi-am cumpărat un CD şi am ieşit. Fiindcă adevărata poveste a mirunei nu s-a scris încă…
p.s. Îmi plac Ana şi Luca, dar nu pentru mine.

Exerciţiu pe ax. De imaginaţie

Imaginaţi-vă un ax al timpului. Hai, că nici nu implică efort, şi profele de fizică sunt în stare :p

Notaţi un punct P, el fiind variabila momentului prezent. (DA, şi ăla e variabil. Un mare om zicea că totul e relativ. Uneori îmi amintesc şi înţeleg ce înseamnă asta…)

Apoi alegeţi, în funcţie de P, câte un alt punct pentru ieri, azi şi mâine. Urmează atunci, aici şi acolo. Pe un ax al timpului, nu uitaţi. Încercaţi să găsiţi legături între ele. Conştientizând faptul că împărţirea în dimensiuni distincte e doar o convenţie stabilită de om. Dar ele -dimensiunile- se implică reciproc. Ştiţi, ca la matematică.

Parcă devine un exerciţiu tâmpit.
Şi totuşi, unde aţi plasa întotdeauna şi mereu… sau niciodată?

Pagina 1 din 9

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 1.176 s