Imediat se împlinesc vreo şase ceasuri de când m-a luat o durere înfiorătoare de cap. Cu localizare în emisfera dreaptă, antero-lateral şi fronto-parietal, ori aşa…cumva.
E un punct, pe care il simt ca un focar fierbinte în interiorul cutiei craniene. Şi dacă mă apropii cu mâna pe scalp mă ia cu străfulgerări.
Pe mine nu mă doare niciodată capul. Nici când îmi vine ciclu’, nici când mă părăseşte ticălosul. Nici măcar când mă ceartă mama. Tot e bine când are ce să te doară, că începeam să-mi pun întrebări…
Şi tot drumul, la fel am mers. Îmi luau foc şi obrajii şi ochiul drept. Nici un fel de muzică, nici un fel de volum nu a reuşit să îmi ia gândul de la durerea ciudată.
Şi au început tot felul de gânduri să-mi încurce reţelele supraîncălzite.
Că, dacă păţesc vreo minune de ne-o povestit-o pe la morfopat. Şi ce păcat, că aş fi la volan şi aş strica cea mai frumoasă maşină din lume. Cu mămăruţe cu tot.
Că poate mai lovesc pe careva din greşeală. Şi încercam să mă concentrez să merg la distanţă de ceilalţi (de obicei îmi place să ma ţin după careva care rulează convenabil, mă simt protejată să nu fiu prima într-o coloană. Am multe dealuri şi văi pe drum.)
Că o porţiune din drumul ăsta, nu demult, am parcurs-o cu el în stânga mea. Şi mă întrebam oare cât a priceput capul lui creţ din gestul fericit. Că al meu era în chinuri groaznice, potenţate acum de nervii provocaţi de faptul că ..mă bântuie asemenea gânduri tipice fetişcanelor suspindânde cu bărbia între palme.
Că aş fi tare egoistă să-i las pe ai mei cu atâtea hotărâri de luat acum. Că mi-ar plăcea să mi-i amintesc oriunde. Însă mi-am dat seama că dorul nu naşte amintiri, ci emoţii. Nu musai dureri. Vă amintiţi de prima iubire? Încă mai doare? Eah, vezi că şi blondele au dreptate…
Şi m-am gândit la blogul ăsta scăldat în roz. Îi vedeam traficul săltat timp de trei zile. După care îngropat sub alte bloguri mai trendi şi mai colorate. Dar nu la fel de blonde. Şi îmi vedeam un prieten chinuindu-se să spargă parola pentru a scrie un ultim post. Dar, vai, era oare şi el blond?
Şi îi auzeam pe oameni cum şopteau, săraca, avea atâtea frământări. Şi chiar era o fată deşteaptă.
Apoi mi-am imaginat hainele negre şi soarele pe cer. Şi ciripituri printre copaci. Şi am încercat să identific feţele celor prezenţi cu mâinile încrucişate. Şi să identific unde erau doar mâini încrucişate şi haine de doliu. Şi unde erau şi lacrimi pe obraji.
După două hapuri cu ibuprofen, începe să-mi treacă. Şi durerea şi halucinaţia. Şi îi mai bălăcăream pe ăia care se droghează la volan…
La Cluj plouă.
