Luna: April 2008 (Pagina 2 din 6)

Am dreptul!

Tata m-a certat că prea sunt pusă pe harţă. Că prea incisiv critic şi prea puternic mă implic. Pe scurt, că sunt o păcătoasă, care ar trebui să se uite în oglindă (foarte metaforic exprimat) şi apoi să arunce cu piatra. Şi să lase unor autorităţi mai înalte judecata mediului înconjurător.

Nici nu l-am contrazis.
Cu adevărat sunt un Gică-contra feminin. Mama îmi zice “prinţesa mofturoasă”. Multe îmi put şi mă strâmb. Recunosc că taxez unde am ocazia.
Scuza îmi este dorinţa de a modela realitatea spre un nivel următor. Iar motivaţia este convingereaam dreptul să încerc chestia asta.

Am dreptul să spun că nu îmi place mirosul de pepene galben în maşină. Şi am dreptul să nu-mi agăţ brăduţii aceia hidoşi de oglinda retrovizoare. Totodată, nu înseamnă că nu îmi plac plasticurile sub formă de floricele vesele ca decor interior la maşină. Un kitsch rar întâlnit. Care pe mine mă binedispune incredibil, şi prin urmare, puţin îmi pasă că “florile artificiale sunt de prost gust”.
Normalitatea aparţine mulţimii. Pe mine nu mă interesează să mă integrez ei. Şi nici să mă disting de ea. Pe mine mă interesează să mă simt bine. Şi am dreptul să o fac.

Discuţia a început de la o relatare referitoare la două scene observate , în două cadre diferite.
Prima, într-un sat de lângă Sibiu, unde am fost azi la înonjurat. Îndreptându-ne din cimitir către biserică, văd un tip la vreo 30 ani cum îi întinde nevestei o plasă plină şi îi zice: ia ţine-o tu, că doar e a ta, şi io tot nu mai am ce face cu ea. -Păih evident, că doar ai nevoie de ambele măini şi de toate degetele de care poţi dispune, ca să te prinzi bine de lumânare şi să îţi mai faci şi cruce din când în când. Păcat că nu ai nevoie şi de bune maniere ca să îţi păstrezi femeia lângă tine la articularea grosolăniilor minunate.
Femeia i-a luat obiectul din mână (oricum o fi sunând şi asta), fără să îşi dea seama că cea mai mare plasă pe care a luat-o vreodată, a fost când l-a luat pe nesimţit … de bărbat.

Dar mi-am îndesat gândul păcătos pe gâtlej în jos, găsind locaţia de sorginte rurală ca un fel de scuză pentru detaliul surprins.
Două ceasuri mai târziu, alt cadru geografic: magazinul Metro. Un el şi-o ea.
EL, trendy îmbrăcat, cu guler ridicat, freză pieptănată, parfumuri scumpe (bănuiesc) şi …mâini în buzunar.
EA, stil trendy-asortat, vopsită brunet, cocoţată pe tocuri, geantă de firmă şi … un pachet de firmă din gama lux de hârtie igienică în mâna fără geantă. Deh, trebuia să îşi asigure şi ea cumva echilibrul.
În cazul ăsta, scuza cu vârfu’ dealului şi ţăranii băştinaşi, nu mai ţine. Ba pe ăştia i-am auzit vorbind şi ceva franceză înaltă, când s-au apropiat.

Excluzând variantele în care domniţele erau angajetele indivizilor (termenul “domni ” ar fi aici impropriu folosit), servitoarele personale, sclavele sau bonele, susţin fără inflexiuni misandrine în tastatul ideilor, că cavalerismul zilelor noastre e pe cale de dispariţie. Aici, cacofonia e figură de stil.

Nu cred că bărbatul e măgarul femeii, cum nu cred nici în lucruri cu destinaţie sortată în funcţie de sexe. Cred în împărţirea sarcinilor în funcţie de aptitudini şi circumstanţe. Şi în păstrarea unor însuşiri umane cu iz de legende cavalereşti. Am dreptul ăsta.

How to break up

incredibil… tot acolo se ajunge. Dar tipul ăsta tare mă distrează!

p.s. Am aflat de el de pe http://www.presentationzen.com/presentationzen/2008/04/simple-visual-t.html

Facts of life from a Lazy Boy. You will learn a lot

Bine de ţinut minte pentru statusurile de la mess. Pentru impresia artistică 😉

!!! Primul care a postat referitor la Lazy Boy este cel care mi-a şi făcut cunoştinţă cu personajul -că aşa mi se întâmplă mereu, de lucrurile bune aflu de la alţii, numa prostiile le fac singură :p – este Bubu, care a comentat mai pe larg la: http://buburuz.wordpress.com/2007/12/22/facts-of-life/

Îmi cer iertare, că l-am supărat. Nu am vrut să te fac să suferi. Promit că nu se mai repetă! 😀

Curajul de a spune ce simţi

este egal cu “totul sau nimic” , pentru că nici când iţi sacrifici propria piele, nu primeşti garanţii.
Am văzut oameni din ăştia curajoşi. Şi aş fi vrut să văd chiar mai mulţi.

Eu insămi am avut curajul ăsta. Cărţile spun că bine am făcut, că sunt o supergagică. Dar ele nu ştiu de câte ori merg singură la culcare.

Am mai vehiculat ideea că “taci şi-nghite” e o filozofie de viaţă mai de succes decât “ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”. Dar tot nu mă învăţ minte. Şi nici statui nu mi-a ridicat nimeni.

Cert e că se termină Postul Mare. Iar eu, de la modul de ceartă am trecut la modul de indiferenţă, via modul de critică. Nu ştiu care dăunează mai rău sănătăţii, care ingraşă mai mult şi care condamnă la închisoare.

Nici nu mai îmi pasă…

Să ne ierte Dumnezeu

Suntem în prag de sărbătoare. Dar genul de sărbătoare religioasă, care trebuie mai mult simţită în suflet decât în buzunar.
Mi-e dor de Paştile alea când simţeam fiecare zi a Săptămânii Mari, când îmi doream lumina Învierii, când trăiam ciocnitul de ouă roşii şi îmi făceam cruce înainte de a lua Paşti.
Trist e că ambalajele rezistă la trecerea vremilor, insă conţinutul se deteriorează văzând cu ochii. Sau simţind cu simţirile, mai bine zis , într-un fel foarte pleonastic.

Zilele trecute, am intrat in bisericuţa de peste drum să întreb scurt când spovedeşte şi împărtăşeşte părintele. Nenea care are grijă de biserică şi pe care îl bănuiesc a fi debil mintal, mi-a răspuns tare mirat că pe la 8 jumate…dacă ma grăbesc… De parcă l-aş fi intrebat de ultimul trend la şosete. Cică să merg să mă pregătesc şi să revin dimineaţă.

Mai era un nene -nu mă pot pronunţa care stătea mai prost cu facultăţile mintale- care îi citea unui băiat dintr-o carte, Biblia, presupun.
Mi-a dăruit şi mie Noul Testament şi a început să îmi explice cât sunt de păcătoasă şi câtă nevoie am de Dumnezeu. Şi de parcă n-ar fi fost destul că mi-a băgat frica-n oase, a mai şi insistat “să citim din Evanghelie”. Nene, n-am timp, deja mă aşteaptă nişte lume de 10 minute, mă grăbesc. “Da’ numa’ o frază.”
Vorbea frumos bătrânul, îmi imaginez. Doar citea din cărţi. Dar tonul lui imperativ şi dinţii aurii din gură m-au speriat îngrozitor. Până au început să-mi sune telefoanele, de mi-am revenit urgent. Păcat că nu tot atât de urgent a tăcut şi moşul. Nici nu m-am mai simţit prost că sună mobilu’ în biserică, oricum n-a deranjat pe nimeni. Din păcate.
Am mulţumit frumos pentru cadou, dar m-aş fi lipsit şi de el şi de predica aferentă şi mi-aş fi ţinut şi cuvântul referitor la punctualitate. Nu s-au prăbuşit munţi, dar nu e frumos să faci lumea să aştepte.

Pe de altă parte, acum am un motiv. Pentru a-mi motiva lipsa efectuării unui ritual strămoşesc.
Mi-e dor de sentimentul acela de libertate după o Spovedanie. Mi-e dor de bucuria somnului de după Sf. Împărtăşanie. Aveam şi eu, odată, acea claritate în privire. Ca moşii mei debili, dar sinceri.
Şi cu toată tinereţea şi puterea oaselor mele, pentru o clipă, acolo în faţa altarului, i-am invidiat pe bătrâni.
Fiindcă eu … habar n-am ce am făcut cu ele.

Leapşa: Ia, dă mai departe! Prioritatea în trafic.

Să fluidizăm traficul cu politeţe. Dăruind prioritatea atunci când o avem. Dacă fiecare ar fi “politicos” la volan, am trăi într-o lume fără intersecţii blocate.

am dat prioritate , la gară, veneam de pe Horea, unui Fiat alb. Şoferul mi-a mulţumit uimit.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 134 queries in 0.348 s