ŞI BLONDELE GÂNDESC

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo!

Dorul de casă stă latent în colţuri de suflet, până te întorci să îţi aduci aminte cât de bine îţi e aici. Iar atunci se întâmplă să domoleşti şi alte doruri, pe care nici nu ţi le bănuiai.

Ultima dată când am ajuns acasă în Bucureşti, casa mă aştepta goală. Ştiţi cât pustiu poate fi într-o cameră unde toate au rămas aşa cum le-ai lăsat? Dar, de astfel de momente ai nevoie, ca să înzeceşti puterea unor îmbrăţişări nerăbdătoare, în poartă, până nici bagajele nu le-ai lăsat din mână.
Mama m-a aşteptat cu camera plină de lalele, ca demult. Şi tata, cu mărţişorul, pe care nu am fost aici ca să-l primesc. Şi chiar dacă nu mai e martie, eu o să îl port cu drag, fiindcă gesturile frumoase nu au calendare.

În Sibiu e primăvară adevărată, cu frig de dimineaţă şi căldură în casă. Cu lalele la micul-dejun şi gânduri bune. Cu RTL la televizor (ce dor mi-era de foşnetul germanei!) şi copii care se întorc acasă. Îi aşteptăm pe toţi să vină.

Să vă aducă Iepuraşul tot ce vă doriţi, doar amintiţi-vă să-i cereţi! Şi rugăciunile sunt o formă de programare neurolingvistică

Iar eu mă bucur mai ceva decât atunci când eram mică de aceste Paşti acasă, cu ouă roşii şi ai mei la masă. Deschideţi porţile şi lăsaţi să intre Lumina. Şi toate urmele de întuneric vor dispărea.

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

• când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
• ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
• toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
• Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
• Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
• Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.

Oricât ar fi omul de puternic, de necăjit sau de bogat, acasă tot îi face bine.

Un bine ca patul care te odihneşte, un bine ca braţele care te mângâie. Acasă e acolo unde dimineaţa miroase a cafea şi claxoanele nu trec de geamurile deschise. Un bine ca poveştile adevărate, ca rănile vindecate. Acasă e unde te simţi iubit şi de ai burtă, chelie sau păr pe picioare. Un bine ca briza moale în mijloc de iulie, ca piciorul pe iarbă cunoscută. Acasă e unde câinele dă din coadă, a bucurie, când te vede, iar vecinii ies la geamuri să salute. Un bine ca plapuma care te răcoreşte vara, ca aerul care-ţi împrospătează baia.

De “acasă” te întorci mai suplu şi mai epilat decât credeai. Te vindecă nu vorbele spuse, ci cele tăcute. Fiindcă acasă se simte. Un bine… de toate felurile.

—————–

Aşa bine mi-a picat escapada asta la Sibiu, că m-am întors cu dor mai mare decât cum m-am dus. De mirosul vacanţelor cu lecturi suplimentare şi de ai mei, de amândoi. Rar mi-e dor să mai fiu mică. Zilele astea e “rar”…

Eu am terminat Brukenthal-ul din Sibiu (liceu cu predare în limba germană) şi am avut câţiva colegi care au plecat în Germania cu bursă. Figura nu era să fii tu vreun deştept, olimpic sau cu moţ în frunte, ci să îţi doreşti. Şi lumea s-a luat, de s-a dus. Iar unii s-au întors mai devreme. Cu coada între picioare şi facturile telefonice, cu mama de acasă, pocnite de atâta jale. Ceilalţi, cu accent rârâit şi un lapsus permanent la ora de română.

Îmi amintesc printr-a şasea, cum ne întrebau nemţii (eram într-o excursie la ei) dacă avem maşini de spălat, frigidere şi cablu TV. Dar mai ştiu şi cât de ciudată păream la 13 ani că mergeam la şcoală nefardată. Sau că nu mă pupasem cu nici un băiat.

Cele mai multe poveşti despre experienţa unui român în străinătate le ştiu de la Titi. Şi cele mai frumoase, pot zice. Din vremea liceului. În rest, vremea facultăţii a adus alte impresii, din partea unor copii plecaţi în căutarea visului american. Voiau să cucerească fără a şti mai întâi ce. Se hrăneau din imaginea unui studiu în Occident şi gaura covrigului de la cantină. Că adesea, ăsta era regimul…

Titlul e numele unei noi platforme unde studenţii români plecaţi la studii sunt invitaţi să interacţioneze, să reia contactul cu identitatea. Ideea mi se pare bine-venită, întrucât ştiu că apartenenţa la un grup şi comunicarea cu alţii asemeni ţie ridică moraluri de sub vânturile vestului. Şi ca să vă distraţi puţin, aruncaţi un ochi şi la ghidul studentului

Personal, ideea de străinătate m-a părăsit subit, când am înţeles că în viaţă sunt lucruri importante şi restul. Din liceu n-am vrut să cedez nici o clipă, pentru că trăiam într-o conştientizare a stării de foarte bine, iar de facultate vorbim când ea va fi istorie.Că vedeţi că stabilitatea nu e principala mea calitate!

Criza financiară e probabil vedeta anului 2009, năcută în 2008. Născocită – aş fi zis, dar mă tem că nu e 100% născocită. Părerea mea este că trecem printr-o criză mai degrabă psiho-socială, decât economică. Noi, la noi acasă. Eu nu ştiu pe nimeni care să fi fost concediat. În “cel mai” propriu-zis sens posibil. Nu ştiu pe nimeni care să fi intrat în faliment. Nu ştiu pe nimeni care să nu-şi fi putut lua porcul tradiţional. Nu ştiu pe nimeni care nu a avut friptane şi Coca Cola, de Crăciun, pe masă. Însă, ştiu o grămadă de lume care a zburat de Revelion prin diverse colţuri îndepărtate, ştiu copii care au primit cadouri scumpe de la moş şi mai ştiu burţi în continuă dezvoltare. Chiar şi peste măsura legală prevăzută de criză şi, maximă, prevăzută de jeanşi.

Zilele astea am fost la Carrefour, Kaufland şi Real (nu ştiu cum se face că niciodată nu reuşesc să găsesc tot ce-mi place într-un singur loc). În Sibiu. Lume peste tot. Nu cărucioare pline-ochi, dar nici nu-mi era ruşine…

Am fost la Revelion, cu toţii. Câtă carne aţi dus înapoi acasă? Nu ne întrebaţi pe noi Dar românul nu se dezice de vorbele din bătrâni, nici la ceas de restrişte:                           Dacă nu rămâne, înseamnă că n-a fost destul.

Acum, se pare că ruşii ne şantajează termo-emoţional şi dau ultimatumuri. Ca disperatele viitoare neveste. Fac presiuni şi acuză dureri de cap. Seara, la culcare. Problema e că algoritmul se aplică după lege, el cade-n plasă, îşi dă numele şi liniştea, sperând că e soluţie pe viaţă. Când de fapt, căldurica revine după înţelegere, doar că şi preţul e pe măsură: în constantă creştere. Ca şi fundul ei şi economia ruşilor, de altfel.    Straşnică comparaţie, cu cacofonia stilistică cu tot.

În concluzie, domnilor, n-aveţi de-ales, şi într-o clipă de slăbiciune, vă daţi viaţa. Şi mai rău e că o faceţi, convinşi fiind că e ultima soluţie. Când de fapt, nu ruşii au inventat căldura pe pământ

De bineţe, de sănătate, de belşug, de linişte, de pace pe pământ, de bulan la examene, de fripturi cât mai fragede, prăjituri însiropate, bere cât mai ieftină, chefuri prea înghesuite, tocuri cui cu dresuri asortate. Okay, să redevenim serioşi. Prunci dolofani şi şefi muribunzi, frigidere pline şi maţe săturate. Cadouri multe. Sau cadouri scumpe. Sau amândouă. Diete respectate, calorii răzbunate. Blesteme împlinite şi păcate judecate.

Vise împlinite. (Mai vreţi, că mai pot.)

Voi ştiţi că vă doresc toate cele şi încă multe pe deasupra, hai să fim altfel Crăciunul ăsta, fără mesajele seci reproduse roboţeşte sau în ritm de copy/paste. Tastez din tren, în mai puţin de o oră ajung acasă. La mine, la Sibiu. Să ne deconectăm de prostituţia socială.

Crăciun fericit!

Miruna

(vorbim după, să vedem cu ce ne lăudăm. Pe indice de cuminţenie!)

Cine a cumpărat toate cadourile până la ora asta? :p Mereu se mai găseşte câte o pungă cu moşi, felicitare sau fofon care e musai de achiziţionat. Şi chiar dacă anu’ ăsta ai fost atât de organizat, cu liste, listuţe şi artificii economice, precis îi mai trebuie mamei un litru de lapte pentru pireu. De ăla a uitat, că numai la fripturi îi stă capul! (glumesc, mami Sau dacă a dat norocul ăla peste tine să nu mai aibă nimeni nevoie de încă un kil de roşii ori smântână ori praf de copt, precis a uitat bună-ta să-şi ia ciorapi noi. Sau şi-a luat, dar cum îndemânarea evoluează indirect proporţional cu vârsta, i-a distrus la prima încercare. Asta e de ţinut minte, la capitolul “eventuale buclucuri” în Ajun. Şi, din toată agitaţia specifică, în mod evident, eu trebuie să mă strecor prin aglomeraţie (da, Sibiul e mic, dar nu încape tot într-un Real). Că doar n-om trimite-o pe mama în mijlocul nebuniei, când ea o preferă pe aia de acasă. Să-şi iese din ritm?! Chiar dacă ar fi mult mai odihnitor să zaci la volan decât să mişuni prin casă, dar, cine ar mai fi atunci chiaună în Ajun, seara ?! Nunu, tradiţiile trebuie păstrate! :p

Nici cu tata nu e să-ţi faci de lucru, el are o treabă şi bună. Atât de bună, că îi ocupă tot timpul şi energia, mai precis şi le ocupă el singur. Scoaterea bradului din pivniţă, fierăstrăiatul lui, prinsul în suport, ancoratul crenguşelor (eu mă opresc aici, că şi-aşa se preconizează un post prelungit, dar tata n-a terminat.). Varianta din trafic şi statul la cozi nu s-au numărat niciodată printre hobbyurile lui. Deci, ghiciţi cine a mai rămas! Mda.

Revenind la cadouri. Ca în fiecare an, devenim isterici. Ne pierdem controlul, de parcă ne-am proiecta toţi nervii de peste an într-un fel de concluzie crizată, ca o recapitulare dinaintea examenului final. Doar aşa putem intra liniştiţi în noul an. Sau, mai degrabă, obosiţi, dar şi nervii ăştia self-made îşi au farmecul propriu, de sărbători. Parcă tradiţia i-a asimilat. Adoptat, de fapt.

Listă!

• fără chestii de şters praful de pe ele, fără moşi cântători şi minunăţii indiene aducătoare de belşug şi vise frumoase. Pe astea şi le ia omul singur dacă îi trebuie iluzii cu pene
• fără parfumuri, decât dacă ştii precis gusturile omului. Sau ţi-a şoptit o păsărică. Sau Moş Crăciun. Cu toate, că Moş Crăciun nu prea mai are treabă cu păsărelele -era să zic.
• fără cadouri simbolice – de genul Diplomă pentru cea mai bună iubită. Oau! Cea mai bună la ce? La gust?! NU! Astea sunt cadourile lipsite de imaginaţie, acceptabile doar dacă ai vârsta sub 15 şi bugetul, sub nivelul mării.
• fără zorzoane decorative, că, din nou, e treabă de gust şi design interior. Astea sunt cadourile reciclabile. Şi nu de alta, dar conform dictonului, ce ţie nu-ţi place, altuia nu face cadou, rişti să te trezeşti la anul cu fix acelaşi obiect neinspirat pe cap. Şi, crede-mă, nu îţi doreşti aşa ceva.
• fără chestii “pentru casă”, de genul neutru, care merg pe post de cadou colectiv pentru ambii părinţi sau bunici. Ştiu că niciodată nu îi poţi mulţumi pe toţi (şi pe ei, dar şi pe tine, care la maratonul cumpărăturilor tocmai ai ochit o geantă be-ee-ton), dar mama precis n-o să aprecieze ultima generaţie de storcător de fructe. Mai aveţi, oricum, vreo 3 prin pod prăfuite, pe care le-a dat scurt-circuitate, că se săturase săraca de atâta coajă de măr şi miros de ţelină în casă.
• fără şorţuri. Oricât de drăgălaşi ar fi ursuleţii de pe ele. Spuneţi un NU mare şorţurilor. Nimeni nu apreciază. Oamenii Doamnele vor să se concentreze pe partea pozitivă a vieţii la ceas de sărbătoare. Şi să se bucure.
• fără chiloţi, şosete şi prosoape. Nici maieuri. Repet, oricât de ursuleţe ar fi motivele decorative. Astea sunt chestii pe care oricum şi le cumpără omu’, că-i trebuie -la modul cel mai primitiv. Fă-i o bucurie, nu-l scăpa de o grijă. Plus, şi chiloţii bărbăteşti sunt de mai multe mărimi, chiar dacă primul tău iubit o purta pe cea “universală” :p

şi lista rămâne deschisă…

Trebuie să vă povestesc ce am făcut în weekend (în afară de certuri cu vecinii şi conversaţii cu poliţia, pe astea sunt prea binedispusă ca să le zic cu patos). La noi la Sibiu există un obicei -preluat de la saşi, cred- să aşezi o coroniţă de brad cu 4 lumânări, pe masă, şi să aprinzi câte una  în fiecare duminică până la Crăciun. Şi se strânge familia la masă, haleala e tipic românească (acuma, pe obiceiurile plăcute nu le abandonăm cu una cu două), colindele cântă, e foarte frumos. Noi făceam asta acasă de fiecare dată, iar obiceiul l-am adus şi la capitlă.

Doar că aici, Adventskranzul ia-l de unde nu-i! Am căutat în pieţe, la supermarketuri, nicăieri. De plastic erau, dar n-are farmec dacă nu miroase a brad şi nu face ace. Deci, ne-am hotărât să ni-l facem noi. Coroniţa de brad am luat-o de la cimitir (ştiu cum sună asta, dar a fost ultima variantă), lumânările din Carrefour şi sclipiciurile de la Bamboo. Cu o seara înainte am tăiat feliuţe dintr-o gutuie şi-un măr, le-am pus la uscat şi uite-aşa musai să mă laud cu ce-a ieşit:

(doar un adventskranz e al meu)

Cât de frumos am mâncat, iar la desert ne-am făcut mere coapte, care au umplut toată casa de miros. De mere coapte, ca-n poveşti.

Iar azi dimineaţa, m-am trezit cu gândul direct la Adventskalender. Ăsta e un calendar cu ciocolată, unde găseşti în fiecare zi o surpriză. Iar în 24, de Moş Crăciun, deschizi fereastra cea mai mare. Îmi amintesc de primul Adventskalender primit de prin ce-ştiu-io-ce străinătăţuri. Era cu albastru şi cu om de zăpadă. În fiecare zi deschideam cu tata câte o fereastră cu agrafa, cu maaare grijă să nu stricăm. Că tata avea mâinile mari şi eu pricepere puţină. Trebuie că aveam vreo 4,5 ani. Ce vremuri…

Acu’ gem magazinele de Adventskalender, cu diverşi mikimauşi şi prinţese, moşi şi oameni de zăpadă. Câte unul pentru fiecare gust, că ciocolata ne place tuturor. Iar indicaţia de vârstă lipseşte.

Astea sunt bucurii din alea mici, din fleacurile în roşu cu auriu, din fontiţele prinse la uşă şi brăduţii desenaţi pe geam. Bucurii, pe care şi le face omul cu mâna lui. Pentru că adesea pregătirea e mult mai plăcută decât evenimentul în sine. Eu vă invit să luaţi şi voi. Crenguţe, Fontiţe şi Exemplu.