Blondele care gândesc nu cântă

Tocmai m-am adunat acasă de la mult-blogosferizatul Blog n Roll. M-am simţit bine, am cunoscut o grămadă de lume. Şi tot au mai rămas oameni de descoperit, data viitoare 😉

S-a râs de accentul meu ardelenesc, s-a râs sincer la văzul numelui din piept “Şi blondele gândesc ” (nenea ăla chiar nu ştia de blog!!! că de blonde care gândesc, no offense, da’ nu mă mir..) Am povestit cu o sibiancă de la mine, care mi-a amintit de motivele pentru care am venit eu în Bucureşti. Ca să întâlnesc oameni ca ea. Ştiu, a trebuit să ne adunăm pe plaiuri îndepărtate, că la noi în sat nu era loc :p Am văzut oameni frumoşi, cu dinţi urâţi şi e păcat, vorbesc serios.Şi până să vă supăraţi public pe blonda de la tastatură, vă amintesc că numa’ adevăru’ supără omu’ 😉

Am învăţat cum gesturi mici se pot transforma în lecţii mari, mi-am amintit că a avea curaj e comun oamenilor obişnuiţi şi că ceilalţi au doza lor de nebunie. De care se râde. În hohote. Sau cu invidie. Dar orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis măreţ. Şi admir puterea de a crede în nebunia ta. Mi-am amintit scene trecute cu vederea din rutina unei zile, care au căpătat un sens. Şi m-am văzut pe mine, în cele mai personale valenţe ale sufletului meu, proiectată exterior în altă haină. E greu să explic. Dar am văzut oameni preocupaţi de nebunia aia de mai sus, dar uitaţi de ei. Tare n-aş vrea să fie greşit.

Şi, cel mai important, am primit sms-ul ăla care te scoate din orice rahat te-ai afla. Vestea care îţi umple ochii de lacrimi şi-ţi saltă frecvenţa respiratorie. Nu spui mai multe, numa’ cât să vă roadă ciuda până la finalul postului :p

Gata! 😀