La ce n-am fost atentă când am închiriat un apartament în care să locuiesc cu doi copii mici

Tot zic ”copii mici”. O mai fi corect, dacă al doilea născut a împlinit 3 ani de câteva zile? Dar ei tot sunt mici în felul lor, pe care la cel mare am încetat să-l mai văd când i s-a născut fratele mai mic.

Continuare

5 pași pentru a opri mașina în siguranță când una dintre anvelope explodează la viteză mare (p)

anvelope miruna ioaniAm scris inițial ”cum să nu mori la volan când una dintre anvelope îți explodează la viteză mare”, dar nu voiam să vă sperii din titlu. Aceste informații ar trebui să fie parte din școala de șoferi a fiecăruia. E drept că mi-am luat examenul din prima, dar am fost destul de tocilară și nu-mi amintesc să fi fost vreo lecție de genul. Sper să primesc acum multe comentarii de la oameni care-mi spun că sunt o … amnezică și că există un întreg capitol despre anvelope. Plus cum să reacționezi în situații de criză.

Continuare

O zi din viața unei mame care ajunge cu pulover pe 28 de grade și cu copilul la poliție, în pijamale

Ieri, un exemplu

Continuare

AI grijă de mintea ta -stiam ca va urma căderea

Trebuie să am grijă de mintea mea în cele care urmează, îi spuneam soțului în vară.

-Ce urmează?

Continuare

Simplitatea dusă la extremă devine eleganță, iar clasa e când nu te străduiești să fii remarcată, ci ținută minte (p)

rochii de searăLa ziua mea de 10 ani, mi-am dorit o rochiță roz care avea cusute pe ea toate paietele din lume. Pe lângă paiete, mai avea niște trandafirași. Roz și ei, ăfcors. Mai erau și alte floricele, nu le-am putea numi tocmai elegante. Mama m-a dus să mă probeze cu alte rochii normale la cap și mai puțin strălucitoare, dar, când ai zece ani  simplitatea nu e foarte atrăgătoare.

Continuare

Iubirea unui prof e puterea care poate face ORICE copil să nu se simtă DOAR un copil -despre o întâlnire cum nu multe au fost

Știți vocea naratoare din Anatomia lui Grey? Aia care trage concluziile, supraconștiința tuturor. Uneori o aud și eu. Puteți râde, nici că-mi pasă. Aproape mă apuc să râd și eu. Dar de bucurie, o bucurie mare și plină ca un balon umflat, care se ridică spre cer.

Lucrurile se leagă și se întâmplă așa cum e mai bine, să știți. Oamenii n-au nevoie de x și de y, de mașini și de țoale. Oamenii au nevoie de răbdare și de timp. Ești fix acolo unde ai nevoie să fii. Nimic nu e întâmplător. Iar când ai senzația că Dumnezeu nu te aude, el de fapt ți-a răspuns deja. Doar că tu ai fost prea prost să auzi: nu e un NU răspicat, ci un ”NU ACUM, fetița mea”.

Am dat o fugă la Sibiu, să sărbătorim Broscuțul ăsta mic și la bunici. N-aveam nici măcar o speranță de ieșit în oraș cu soțul meu, dar nici măcar un zero virgulă cinci. Ca să vedeți că ce-i al tău în frunte ți-e pus. Mama îl rugase pe domnul meu soț să meargă după baloane, el fusese teribil de ocupat să dea scroll pe feisbuc, ce bine că s-a relaxat, copiii alergau pisica în curte, eu m-am spălat pe dinți la amiaz.

M-am uitat peste un album cu poze din generală și am găsit penarul meu de atunci. Cu iconițe și trifoi cu patru foi pentru noroc. I-am arătat lui Tudor stiloul cu care mi-am scris prima teză la română. Limba română, clasa a 5-a, 10 cu felicitări. Ce amintiri, ce bine că cineva le-a păstrat. Și, dintr-o dată, vorbim de parchet.

Mama: stai să sun eu un meseriaș. Omul: haideți acum. Baloane, parchet. Între timp, Victor – somn. Cu Tata Bu, adică fără mamă-sa. Fereastră de oportunitate. Hai, bărbate, să fugim în lume puțin!

Și zero virgulă cinci s-a transformat într-o cafea sută la sută noi doi. Dacă ați văzut niște adulți care făceau macarena pe pietonala din Sibiu, eram noi. Telefon la Ștefi, hai să ne-ntâlnim. Ea nici nu știa că am venit. Hai la librărie, e plăce… când, stai un pic. Nu cred! Era chiar în dreapta mea, brunetă și serioasă, în fața librăriei Diverta. Profa de română, oameni buni!!! Nu-mi ajung semnele de exclamare, să vă spun ce emoție m-a cuprins.

-Doamna profesoară, sunt eu, Miruna Siminel. Ce mă bucur că vă văd, de când îmi doresc, ce dor mi-a fost, acum o să vă îmbrățișez.

Hm, nu prea am vorbit cu virgule, de fapt, cred că au ieșit toate cuvintele pe același expir. Nu mai puteam de entuziasm, eram un balon care dansa.

Cert e că nu s-a supărat, o fi obișnuită femeia să o îmbrățișeze blonde minione pe centru în Sibiu.

-Vai de mine, nuuuu cred!

Și a râs.

Cu râsul ăla al ei, pe care n-ai cum să-l uiți. Râsul ăla cu hohote în sus, ca o baghetă magică să te întinerească pe loc. N-am predicat în propoziția asta, oare ce-o să zică dacă citește acest text. Lasă, nu-i nimic, după o vârstă nu mai trebuie s-o impresionezi. Era ea, profa mea, brunetă și veselă, și elegantă ca o veșnicie într-o sâmbătă la prânz.

”Doamne, Miruna” a zis în timp ce își punea brațele în jurul meu.

Pe unde ești acum, m-a întrebat.

-Vezi, nu te-ai făcut vedetă, cum ziceai că vrei…
-Păi, stați să vedeți…

-Cu ce mă ocup? Cu scris. Am scris și despre dumneavoastră.
-Știu. Mi-a trimis textul cineva din America.
-Deci scriu. Așa câștig bani.
-Ai publicat ceva?
-Public în fiecare zi, doamnă. Dacă ați ști cât de mulți oameni mă iubesc.
Și o vedeam cum i se luminează fața, cum nu i s-ar fi luminat nici dacă aș fi fost magna cum doctorița din univers. Deși ”doctoriță” e un cuvânt pe care profa tare-l displăcea și unele lucruri nu se schimbă niciodată. Mai ales la ea.

Râsul cu vârfuri pe care n-ai cum să-l uiți. Degetele subțiri și felul în care mângâie aerul când spune ceva. Gestul de a-și fixa ochelarii pe nas, deși ei nu cad, dar ea e genul care vrea să le știe pe toate la locul lor. Felul în care închide ochii când vrea să-și amintească ceva. Îi văd și semnătura cu pix roșu pe teza mea, deși n-am mai văzut-văzut-o de aproape 25 de ani și nici teze n-am mai dat.

A fost profa care m-a influențat cel mai mult în toată viața. Câtă frică mi-a fost de ea nu mi-a mai fost nici în facultate de cineva. Și cât am iubit-o mai târziu, dar nu mult mai târziu, ci cât încă eram în școală. Dar cred că ea m-a iubit pe mine prima.

Și iubirea asta e puterea care poate face orice copil să nu se simtă doar un copil. E o forță nebănuită într-un prof din ăsta. De la ea n-am învățat numai gramatică și cuvinte noi, ci degete subțiri. Pulover de mohair. Simplitate și cultură. Profa ura belciugele în nas. Le iubea pe Olguța a lui Teodoreanu și pe compunerile elevei Siminel. I-am cerut numărul de telefon. Nu vi-l dau fără voia ei, că-i profa mea, na. Doar mă laud că-l am.

Am multe numere de telefon în agendă, dar sunt unele pentru care mă simt onorată într-un fel. Sunt numere mult așteptate. Da, e vorba de doamna Smarandache. E veselă și te ține minte. Mi-a zis că a avut mare noroc cu copiii, că n-a rămas singură.

Și copiii au avut noroc cu dumneavoastră. Mai ales miruna care a fost siminel și care v-a sărit în brațe într-o sâmbătă pe care o va ține minte toată viața ei.


Știți cum a fost întâlnirea asta, prieteni? Ca o întâlnire cu cineva care te cunoaște bine de tot, fără să-ți știe numele de familie sau câți copii ai. Nici măcar cu ce te ocupi! Dar care știe cine ești tu. Pentru că puțin acolo, pe lângă mamă și tată, a pus un umăr și un pic te-a făcut.


Albumul cu poze. Penarul. Stiloul primei teze. Iconițele și trifoiul. Nimic n-a fost nicio clipă zero virgulă cinci.

Scrollat-ul, baloanele, parchetul. Fiecare pas m-a dus acolo unde trebuia să fiu. Cum ne-am trăi viața, dacă am ține minte asta nu numai despre trecut, ci, mai ales, despre prezent?

Vă pup,

Miruna Siminel

Photo by Fab Lentz on Unsplash

Pagina 1 din 593

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 159 queries in 0.382 s